Bolivia si Peru

Bolivia si Peru

 

07.09.2003 – ora 12:40 Aeroport Otopeni Bucuresti

Am trecut de vama. Sunt acum la poarta de imbarcare. Nu prea stiu ce sa simt sau ce ar trebui sa simt. Doar ca am capul greu, parca ma arde.
M-am despartit de Doina si de Dan Milu destul de bine. I-am sunat pe Liviu, pe Dan Nitu si pe Oana. Ii simt ca sunt, intr-un fel, mai interesati decat mine de aceasta aventura. Oana zicea la un moment dat ca m-am plafonat. Mi s-a mai spus. Ceva adevar in asta?
Nu traiesc din amintiri, dar nici un imi aduc aminte sa ma fi plictisit vreodata.
M-am detasat atat de mult sau e doar o scuza?
M-am ancorat atat de mult in ideea de a trai aici, incat a devenit o cochilie?
Ar trebui sa o sparg si sa plec?
Incerc sa gasesc o solutie privind numai din mine, fara sa ii iau in calcul pe ceilalti. Nu e bine, dar nici rau. La un moment dat trebuie sa te raportezi pe tine la tine insuti.

Am un scris atat de urat, dar atat de familiar mie insumi. Acum mazgalesc un caiet pe care l-am luat cu mine. Pe primele pagini sunt retete de mancare. Tot ce voi scrie va cuprinde foarte mult pronumele personal la persoana I singular.
Sper sa nu devina obositor, dar, despre locurile pe unde voi merge, se pot gasi informatii generale si pe Internet.
Sunt sigur ca voi mai balmaji incoerent despre optiunile mele de viitor, de altfel limitate si nici una ideala, in fiecare zi de acum incolo.

Oricum, ar trebui sa sar in de bucurie si sa fiu incantat, dar asta ar presupune pentru mine sa fac alegeri pe care inca un m-am decis sa le fac. Sigur, le voi face eu si nu le vor face altii pentru mine.
Punct.

07.09.2003 – ora 17:40 Charles du Gaulle Paris.

Nu am cuvinte. Ar fi trebuit sa fiu calm si neimpresionat, insa am ramas cu gura cascata.
Pe de o parte, nu e mare branza. Nu ma simt ca si cum as fi in alta parte decat pe Pamant.
Dar e altceva.

Sa incepem cu inceputul:
A decolat avionul la Bucuresti. Situatia nu a fost atat de neplacuta. Mi-a fost frica ca voi avea nevoie de acea punga de hartie prezenta la fiecare scaun.
M-am intalnit cu o fata, Elena, care mergea in Los Angeles. Noroc de ea ca altfel nu prea ma descurcam cu autobuzele prin aeroport. Studiaza economia in LA. A fost campioana nationala la badmington in Romania si acum este locul 2 in California. A fost in tara sa isi dea licenta la ASE.
Impresionant.

Mancarea de avion este ciudata. Pui cu masline si paste, niste legume, 2 feliute de portocala, 2 feliute de kiwi, o bucatica de unt si una de branza topita. De asemenea apa, suc, vin sau orice altceva. Nu hranesti nici o vrabiuta cu ce iti dau ei acolo.
Am aterizat in Paris.
Stai, ca am uitat de patratele, adica de cum se vede pamantul din avion.
Este extraordinar.
In Romania sunt patrate mari, dar cam neingrijite. In Ungaria sunt patrate mici.

Apoi numai nori. Parca mergi pe langa bucati mari de vata de zahar.
In acelasi timp, avionul pare ar fi un autobuz mai mare. E plin de francezi care merg de la un scaun la altul si stau la barfa.

In Franta e cu totul alta lume. Patratele sunt mai mari si ingrijite, cu linii aproape egale ca distanta intre ele. Orasele sunt mici si multe. Masinile lucesc pe masura ce ne apropiem, iar piscinele se vad ca niste bucatele de sticla albastra.

Suna ciudat, dar chiar am senzatia ca sunt intr-o tara civilizata.
Si in plus padurile: In Romania sunt mai mari ca in Ungaria. In Franta sunt mari, insa se pot observa impaduriri masive.
Trebuie sa vedeti ca sa simtiti ce vreau eu sa spun acum. E nemaipomenit. Cand aterizam imi venea sa bat din palme.
In aeroport am mers vreo ora cu doua autobuze pana am ajuns la terminalul 2E, de unde plec in continuare peste ocean.

Am mers inca vreun sfert de ora prin vreo patru sali imense pana am ajuns in sfarsit la un punct de control. Super politicosi. Cand ofiterul de la vama m-a intrebat daca imi poate controla bagajele si eu i-am spus “bine, bine, uita-te pe unde vrei” s-a uitat surprins la mine. Mai tarziu am inteles, cand majoritatea calatorilor comentau pentru ca li se controleaza bagajele.

Si de toate natiile. Cei care se ocupa cu curatenia sunt chinezi. Vanzatorii sunt arabi, vanzatoarele sunt frantuzoaice sau alte nationalitati.
Restul amestecati. Sunt atatea nationalitati si totusi aceeasi oameni.
Terminalul E este imens. Inchipuie-ti ca sunt 60 de porti. Este aproximativ cat 8 stadioane pe lungime unul langa altul si doua pe latime.
Preturile de la duty free sunt mari. Mi-am cumaparat Linkin Park – Meteora cu dvd inclus si ultimul album al lui Mary J Blige despre care nici un stiam ca a aparut.

Mai am de asteptat pana la 21:15.
Nu este nici un internet café pe aici.
Daca scriu in fraze telegrafice este pentru ca sunt incantat la maxim.
Mi-a fost frica de faptul ca voi simti asa. Intotdeauna am considerat Pamantul un loc foarte mic in Univers. Am refuzat macar sa formulez gandul ca ar exista o diversitate atat de mare.
Ma intreb ce ma asteapta in continuare.
S-ar putea sa imi treaca starea de exaltare. Deocamdata, am de gand sa o savurez incet.
Oameni, atat de multi oameni!
Fiecare are o poveste, o parte din viata inscrisa pe el, in felul in care merge, cum se imbraca, cum priveste in jur.

Un francez cu pantaloni si pantofi negri, camasa alba,pe la vreo 32 de ani cu ochelari. Se vede! Parca i se vad gandurile!
Un chinez cu un costum crem si o camasa albastra cu guler tunica. Sotia lui.
O mama cu baiatul ei de 16 ani razand. El are o sapca crem.
Baieti si fete cu bluze legate la brau.
Un negru mare de tot cu ghete portocalii si o plasa crem pe cap gen fes.
Un sot si o sotie foarte tineri cu doi copii. Unul din copii gangureste in fel si chip.
Oameni obositi, veseli, uitandu-se in pamant, pe pereti, la vitrine, tarsaind genti.
Pleaca, vin, stau, fac poze.
Magazinele sunt niste cuburi de sticla foarte mari.
Doi evrei la vreo 27 de ani cu cipilici rotunde (yarmulka). Unul e gras cu o barba stufoasa roscata.

A! Aeroportul este imens. Sunt zeci de dubite, masini, autobuze toate Renault sau Citroen albe.Toate sunt busite ingrozitor. Nu este una care sa nu aiba macar o aripa lovita. Unele sunt ruginite de tot. Insa toti conduc foarte corect. Unde scrie stop opresc chiar daca nu e nimeni o jumatate de km in jur.

Este de necrezut!
Toate cunostintele mele despre lume sunt putine.
Si avionul a intarziat o jumatate de ora la plecarea din Bucuresti.
Si ma opresc.
Ma duc intr-o cafenea sa vad daca cei cativa euro pe care ii am imi aduc un capucino.

08.09.2003 – ora 9:30 – Buenos Aires.

Am ajuns pana aici. Vor mai fi ceva probleme cu viza pentru Bolivia, adica alergatura, dar se rezolva.
Mi-a mai trecut exaltarea, dar daca mi-au placut asa de mult avioanele si aeroporturile, nu stiu ce sa mai zic de restul.

Suntem in urma cu sute de ani, la naiba.
Sa termin cu Parisul.
In aeroport in Bucuresti m-am intalnit cu o doamna care locuieste in Africa de Sud. Ne-am intalnit din nou in aeroport in Paris si am stat de vorba. Lucreaza la un Institut de cercetari, iar sotul este medic. Au plecat din Romania acum 8 ani.

In Africa de Sud exista, pe langa albi si negri, asa numitii “colorati”, populatie de origine orientala adusi acolo acum circa 200 de ani. La angajare, la pregatire profesionala si experienta egale, au prioritate negrii, coloratii si la urma albii, iar femeile inaintea barbatilor.
Am fost orb. E o lume intreaga aici. Sunt curios cum voi gandi peste o luna.
Am decolat din Paris noaptea. Panze de paianjen suprapuse peste alte panze de paianjen din lumini. Asa arata Parisul.

Si am vazut Turnul Eiffel luminat. Este fantastic.
Iar avionul … imens. Casti si un ecran micut pe spatarul scaunului din fata. Am mai vazut odata Matrix Reloaded si Bruce Almighty. Si muzica. Este si consola de jocuri in acelasi timp. Jocul de sah la cel mai dificil nivel era ca pentru incepatori. Stiri, sport, documentare, seriale.

Si bineinteles, un sistem prin care vedeai unde este avionul pe harta, kilometrajul, inaltimea, viteza, tot.
Am zburat 11000 de kilometri la o inaltime de 10-11000 de metri cu viteza intre 900-1007 km/h. Nu am crezut asa ceva.
Cei dintre voi care au mai zburat sa nu se mire de atitudinea mea “de la tara” , dar m-am simtit ca prima oara in oras.
Si stelele se vad altfel de la o inaltime de 10000 de metri.
Buenos Aires, din avion, este imens. Eram la o inaltime de 3000 de metri si nu vedeam marginile orasului. Aici oamenii arata ca personajele din telenovele. Ma refer la fizionomie.

O sa spui ca e normal. O fi. Dar eu ii vad trecand prin fata mea.
Foarte multe puncte de unde poti cumpara cartele internationale pentru convorbiri telefonice si doar doua baruri ale aceleasi firme, nu nemaipomenite. Si automate pentru cafea si pepsi. Am baut un fel de fanta de grapefruit care se cheama “Paso del Toro”.

Plec la ora 5 dupa amiaza. Poate mai scriu pana atunci. Am mai mult de 24 de ore de cand un am dormit. Nu mi-e somn nici pe departe. Spaniola pe care o vorbesc cei din jurul meu trece pe langa urechile mele doar ca un fond sonor. Nu inteleg nici macar un cuvant. Ar trebui sa imi trag vreo doua peste cap pentru zilele pe care le-am pierdut facand altceva decat sa invat limba spaniola.
Oamenii sunt imbracati simplu. Au o naturalete si o simplitate de te imbolnavesti.

09.09.2003. ora 10:22 La Paz

Buna dimineata la mine. Nu stiu ce ore sunt pe la voi, ca sunteti prin toata lumea.
Ei bine, am facut-o. Sunt in La Paz in Bolivia.
Nici nu stiu cu ce sa incep.
Sper sa nu sa se supere nimeni ca va scriu la toti odata. Numai luand la rand ce va trebui sa fac si nu imi ajung vreo 3 luni. Cel putin din cate mi-a prezentat Melissa.

In urmatoarele e-mail-uri voi scrie mai multe, inclusiv cum mi s-au parut avioanele pana aici pentru ca am mers peste 36 de ore fara sa dorm cascand gura la orice. Poate chiar o sa reusesc sa scriu mai mult si sa pun totul intr-o oarecare ordine pe zile.

As putea scrie carti intregi despre ce este aici. Un capitol despre avioane. Un capitol despre casa. Un capitol despre un oras plin de lumini, ziduri pictate si oameni, chiar daca este foarte tarziu in noapte.

Deocamdata, am vazut un oras foarte nemaipomenit. Trebuie sa va trimit poze sa vedeti.
Am mancat budinca de quinoa, care este un fel de budinca de orez expandat. Si am fost socat de cum se clasifica clasele sociale aici. Cei mai saraci stau mai sus unde este mai putin oxigen.

La 4000 de metri altitudine aerul are o valoare foarte mare. Eu stau in Achumani care este o zona joasa, aproximativ 3500 de metri, intr-o casa extraordinara (nu spun mai mult pana nu fac poze) si cu un catel dulce si urat, sau frumos in felul lui, Moka.
Sunt socat. Mi-e ciuda ca atat de mult timp am trecut cu vederea lumea asta.

Deocamdata ma impac cu altitudinea, desi ma doare capul si am luat aspirina ca sa evit o ingrosare a sangelui care iti poate crea niste probleme foarte dragute. Cica imi va lua cam o saptamana sa ma adaptez. Oricat de erou as vrea sa par, trebuie sa recunosc ca va trebui sa fiu atent sa nu exagerez.

Si am baut ceai din frunze de coca. Nu e nemaipomenit. Ceaiul verde are gust mai rau. Nu cred ca voi ajunge sa pun gura pe vreun drog, insa voi porni la vanatoare dupa trabucuri “cubaneze”. Teoretic ar trebui sa gasesc pe aici.
Nu scriu mai mult pen’ca vreau sa dorm, insa pana la sfarsitul saptamanii va pun la curent.
Stiu doar ca voi vizita tot ce se poate vizita pe aici si voi merge, probabil, in Brazilia si Peru.

09.09.2003. ora 12:22 La Paz.

Am fost prin cartier. Sunt numai case dragute. Va trebui sa fac poze. Pe fiecare strada este cate un omulet in uniforma. Aici chiar iau in serios securitatea locuintelor.
Am mancat salteñas. Sunt un fel de aluaturi micute in forma de semicerc umplute cu carne si sosuri picante.
Nativii bolivieni au palariile ciudate, gen melon, mostenite de la ocupantii britanici, dar si aerul ca au pierdut ceva fundamental din identitatea lor.
Este liniste. Chiar este un oras al pacii (La Paz).

Cand am venit cu taxiul noaptea am trecut intai prin El Alto. Aeroportul este situat cel mai sus. El Alto este zona saraca la o inaltime de 4100 de metri.
Nu mi-am imaginat pretul aerului.
Stiind ca oxigenul inseamna bogatie aici, devii atent la cum respiri fara sa vrei.
Saracii au mai putin aer, bogatii mai mult. Situatia asta nu starneste in mine nici o urma de manie proletara.

Doar ma intreb daca suntem constienti de cat de pretioasa este viata pe care o traim.
Orasul are 1 milion de locuitori. Masinile au prioritate peste tot. Nu gasesti treceri de pietoni decat in zonele comerciale. Treci strada pe propriul tau risc.
Ma uit acum pe un ghid al Boliviei. Vreau sa imi fac o idee despre locurile pe unde voi merge.

Ma simt putin ametit. Aici vremea este foarte uscata si soarele este foarte puternic.Cred ca ma voi bronza inca odata daca nu ma invrednicesc sa imi iau o palarie. Purtatul palariei este un lucru asupra carora toti sunt foarte insistenti.

Inainte de a incepe sa ma gandesc la orice, mai stau putin.
Este atat de diferit totul, chiar daca ar trebui sa ma consoleze ideea ca sunt tot pe Pamant.
Maine voi vedea La Paz cu Charo, sotia lui Javier, agentul de turism care a facut toata vizita mea posibila. Ea este ghid profesionist si translator, deci va fi super.

10.09.2003 ora 19:24 La Paz

Scriu in caiet pentru ca mi se aduce computerul in una din zilele urmatoare.

Nu stiu cand voi mai scrie pentru ca maine voi fi toata ziua la Tihuanaco cu Enrique si Charo, iar apoi voi pleca sambata dimineata la Coroico undeva la nord de La Paz, inca nu stiu exact unde, pana luni.
Enrique lucreaza pentru PSI (Population Services International), dar pentru el trebuie sa fie o fericire sa stea cu mine pentru ca nu prea mai calca pe la servici. Voi vorbi mai tarziu despre ce am facut azi cu el.

Toti sunt foarte fericiti deoarece vacanta mea inseamna vacanta si pentru ei. Melissa este la o cina de afaceri. Oamenii astia stiu cum sa atraga sponsorizari si fonduri si multe altele. Eu nu am avut chef sa ma duc pentru ca inca am probleme de respiratie, chiar daca nu le mai dau atentie, si din cand in cand imi mai curge sange din nas din cauza altitudinii.

Plus ca am o jucarie noua care e a mea toata luna: o camera foto digitala Sony de 3.2 pixeli. Este science fiction. Poti sa pui inclusiv etichete vocale la fotografii. Cu un card de 16MB poti sa faci la rezolutie normala, cum vor fi pozele pe care le voi trimite eu, 97 poze. Aici au o piata neagra ca un cartier intreg si totul se negociaza. Am negociat camera de la 380$ la 330$ chiar daca mi-a luat mai mult de un sfert de ora, cu ajutorul lui Charo bineinteles. Gasesti tot ce vrei. Aduc tiruri intregi din Peru. Si am vazut doar strada cu electronice care are doar vreun kilometru lungime.

Sa incep cu dimineata. Am baut nu stiu cate feluri de bere, dar parca toate au prea putin alcool. Si am mancat la Charo acasa nu stiu ce mancare boliviana traditionala. Am mancat in stilul meu, adica doua portii. Si la ei functioneaza chestia cu mancatul. Adica dupa ce mananci devii ca un membru al familiei. Mi-a spus in fata ca prima oara m-a considerat doar ca un fel de turist american. Dar dupa ce i-am vorbit toata dimineata despre Romania, pentru ca a inchiriat un taxi ca sa ma duca peste tot, ma privea cu totul altfel.

Am inceput turul de azi cu o plimbare in Valle de la Luna. Peisajul este lunar de-a dreptul. Ti se opreste respiratia! Voi merge din nou sa fac poze. La intrare nu platesti. Dai cat vrei ca o donatie.
Apoi am mers in centrul orasului in Piata Murrilo (dupa numele liderului revolutiei din iulie 1809).
Aici se afla Palatul Prezidential si Parlamentul. Am prins schimbarea garzii la Palat.

Cea mai impresionanta din Piata este Catedrala construita in 1835. Intrarea are 12 m inaltime. Cand am intrat era slujba. Atat de frumos, incat am ramas acolo. Dupa vreun sfert de ora m-a tras Charo de maneca, ca atfel nu mai plecam.
Am vizitat 3 muzee din aceeasi zona. Strada pe care se afla muzeele este pavata cu piatra, iar cei de acolo nu platesc taxe, cu conditia sa pastreze totul asa cum era in perioada coloniala.

Am sa scriu denumirile pe care le au muzeele in spaniola. Asa vei avea aceeasi senzatie pe care am avut-o eu citind denumirile: Museo de Metales Preciosos Pre-Colombinos, Casa de Don Pedro Domingo Murillo, Museo de Instrumentos Musicales.
V-as spune mai multe despre muzee, dar asta dupa ce o sa fac poze.

Apoi am luat cunostinta cu piata neagra.
Automobilele circula complet haotic. Traficul din Bucuresti e copilarie. Astia nu merg decat cu mana pe claxon.
In toate plimbarile astea am avut diferente de altitudine de peste 1000 de metri dintr-un loc in altul. Ma doare capul si simt ca o sa imi dea iar sangele pe nas.

Si acum … pentru cei carora le place fotbalul:
Nici mie nu prea imi vine sa cred, dar s-a intamplat.
La 15:30 m-am intalnit cu Enrique si am fost la:

Meciul din preliminariile Campionatului Mondial de fotbal BOLIVIA-COLUMBIA. Bolivia a castigat cu 4-0. Pentru doua ore am fost doar un bolivian dintre miile de pe stadion cu steagul Boliviei legat la gat si fluturandu-mi pe spate si urland: BO-BO LI-LI VIA-VIA VIVA BOLIVIA si porecla portarului Boliviei: GATO(pisica) pana am ragusit.

Nene, astia joaca fotbal pe bune. Simuleaza si faulturi in careu, iar in momentul in care cineva faulteaza si loveste este urmarit si faultat la randul lui, dar in rest fotbal adevarat. Sunt duri, spectaculosi, rapizi. Balerini cu minge. Mi-a placut.

Cand au auzit la pauza ca sunt din Romania au inceput sa strige Haghi! Haghi! Mi-au dat lacrimile. Nu numai ca au auzit de Hagi, dar ii vedeai, dupa reverenta cu care vorbeau, recunoscand in el un fotbalist extraordinar.
Or fi oamenii astia saraci, dar stiu sa se bucure.
Sebi Marmureanu al meu o sa moara cand o sa auda.
A fost ca atunci cand stii ca ti se intampla o singura data in viata.

Nu stiu de ce am sentimentul ca sunt aici in Bolivia un simplu roman care va avea parte nu numai de o vacanta unica, dar si de intamplari unice care nu se vor mai putea intampla nimanui altcuiva.

Maine la Tihuanaco. Sunt ruinele civilizatiei preincase, iar Chiari spune ca doar in ultimii doi ani guvernul a investit si s-au apucat de dezgropat, ceea ce inseamna ca voi fi probabil unul dintre primii romani care va semna cartea vizitatorilor in noul muzeu.

12.09.2003 0ra 13:15 La Paz. – intamplari din 11.09.2003

De abia acum incep sa scriu despre Tihuanaco, Altiplano si Guachi. Am fost cu Enrique si Charo. Pentru cei care au pierdut firul, Charo este ghid si translator, sotia lui Javier, agentul de turism care s-a dat peste cap pentru a face posibila venirea mea aici. Si sa vezi ce alergatura o sa aiba sa rezolve cu viza pentru Peru.

Insa mai sunt completari referitoare la La Paz. Este posibil ca in fiecare zi in care voi fi prin oras sa am cate ceva in plus de spus despre oras. Nu are 1 milion de locuitori, ci 2 milioane, pentru ca numai El Alto, zona saraca si in care se investeste acum, are 1 milion de locuitori. Sunt saraci. Am facut cateva poze ale zonei. Nu o sa vi le trimit pe toate, insa celor care nu sunt din tara le voi trimite cate un cd cand ma intorc. Si am aflat care este una din cele mai populare mancaruri pe aici, pe care eu nu intentionez sa o gust: supa de cardan, cardan fiind penis de taur. Fara poante.

O sa incep cu Altiplano. Anzii Cordilieri la granita cu Bolivia se despart in doua: Occidentali si Orientali. Intre aceste lanturi muntoase se afla un podis numit Altiplano la 4100 de m altitudine. O mare parte din Bolivia se afla pe acest platou, exceptand bazinul Amazonului. Zona de campie catre Tihuanaco este fara apa, friguroasa si dezolanta de privit. Casele sunt din caramizi de lut. Cate o asezare cu mai mult de 10 case are obligatoriu cea mai inalta cladire biserica.

Pe drum, care este asfaltat si modernizat, am trecut si pe langa Laha, localizarea originala a orasului La Paz, schimbata pentru ca in zona nu se afla apa. In 1548 capitanul spaniol Alonzo de Mendoza a fost insarcinat sa gaseasca un loc de odihna, insemnand fundarea unui oras intre Potosi si Callao, Peru, la scurt timp razgandindu-se pentru motivul aratat mai sus. Apa ca si aerul sunt lucruri care sunt pretuite aici la adevarata lor valoare.

Tihuanaco(Tiwanaku). Stai sa imi trag respiratia. Pentru ca nu stiu cum sa incep. Chiar daca am vazut documentare la televizor este de nedescris. Guvernul bolivian a investit foarte mult in Tihuanaco. Cel putin 60% din complex este inca acoperit cu pamant. Majoritatea vizitatorilor vin din Peru pentru a vedea ce exista inainte de civilizatia Inca. Cred ca voi ajunge si la Cuzco luna asta.

Intai am fost in localitatea Tihuanaco, unde am vazut biserica San Pedro, construita in 1612 cu blocuri luate din incinta Tihuanaco. Bisericile toate sunt cladiri enorme. Diferenta este ca aici tronau in fata doi idoli pagani din piatra de peste 1 m inaltime. Religia bastinasilor s-a impletit cu religia catolica fara nici o retinere, oferind multe surprize modului european in care este perceput catolicismul.

S-au construit 2 corpuri muzeale noi. Nu ai voie sa faci fotografii inauntru cu exceptia curtii interioare a uneia din cladiri. Si as fi vrut sa fotografiez doua obiecte: un idol simbolizand Pachamana (zeita mama) monolit enorm de peste 4 metri inaltime si o statuie din bazalt negru a unui idol simbolizand o puma.

Complexul are aproape 4 km patrati. Cea mai importanta parte o constituie o piramida care este inca partial ingropata, Akapana, dar din partile vizibile la baza si in varf se presupune ca este un patrat cu latura de 192 de metri. Partea de varf este constitutita dintr-un bazin presupus a fi folosit pentru astronomie. Studiau stelele in oglindirea lor in apa. Nimeni nu are inca niste date sigure. Toata lumea face doar presupuneri.

Nu exista nimic care sa aduca a scriere din perioada aceea. De asemenea toti sustin ca se sacrificau ritual doar animale. Insa in urmatoarea constructie mare, Kalasaya (128x118m), un monolit intr-o stare foarte buna la care se vad o masca faciala, centura , tatuaje, tine in mainile intoarse pe dos, adica mainile stau intr-o pozitie corecta doar daca stai cu fata la statuie, un keru, vas ritual pentru sacrificii, in mana stanga si unii spun ca tine un cutit, dar mie mi se pare un corp uman, in mana dreapta. Este probabil ca nu faceau sacrificii umane, dar atat timp cat nu exista date certe, la fel de bine ar fi putut face. Opiniile mele nu au valoare stiintifica, asa ca nu ma voi obosi sa gasesc explicatii pentru afirmatiile mele.

In acelasi complex se afla Poarta Soarelui, Puerta del Sol, cel mai reprezentativ simbol al zonei. Cantareste peste 10 tone, dimensiuni 3×4 m, cu fete de condor, puma si sarpele cu chip de om, considerat zeitate principala. Stiu ca suna ca o insiruire de date tehnice, insa senzatia pe care o ai privind toate astea este ca au existat popoare mari despre care noi nu stim nimic si ca ignoranta noastra ne va costa in timp.

In aceeasi zona la o mica distanta se afla Poarta Lunii, Puerta de la Luna, mai mica cu simboluri reprezentand animale.
Pumapunku este un alt sector, blocurile prabusite din acest templu, a carui reconstruire se incearca, cantaresc pana la 440 de kilograme.

Cea mai impresionanta mi s-a parut insa constructia numita Templul Semisubteran, Templete Semisubterraneo, si nu pentru dimensiunile care nu sunt atat de mari, fiind doar un bazin din piatra, ci geniul constructorului. Cand stai inauntru, din orice colt ai vorbi, se aude perfect si egal in tot bazinul. Este surprinzator, pentru ca este un dreptunghi simplu fara alte adaosuri decat niste fete umane in relief.

Pe 21 iunie se celebreaza solstitiul de iarna. In aceasta perioada poti vizita, are loc o mare sarbatoare chiar in incinta ruinelor, dar nu poti face poze. Oamenii de aici au o reticenta fata de aparatul de fotografiat.

Inainte de a va povesti despre muzeul regional, am sa povestesc cu cine ne-am intalnit. Cu un brazilian pe bicicleta. Am inteles mai greu portugheza lui. Partea frumoasa este ca el calatoreste prin America de Sud pe bicicleta de 33 de ani. Nu de 3 ani, am scris bine: de 33 de ani. Acum are 57. Fantastica fiinta! Ochii stralucitori si plin de viata. Stia capitala Romaniei. De aici a inceput un adevarat concurs intre el si Charo pentru cine stie mai multe capitale ale lumii. Avea un dosar, cu coperti de metal, gros de peste 20 de cm plin cu poze, declaratii ale primarilor localitatilor, recunoasteri din partea universitatilor, bancnote, poezii, psalmuri din Biblie. Mi-a luat jumatate de ora numai sa il frunzaresc.

I-am dat o bancnota de 10.000 lei pentru colectie. A vorbit mai tot timpul numai el. Nu si-a intemeiat niciodata o familie, insa a avut multe novia (logodnice). Si a facut toate drumurile astea fara nici un ban. Traind din mila celor din jur.

La muzeu, in afara de operele de arta reprezentate de creatiile acelei perioade, de o perfectiune imposibil de atins cu unelte manuale, am vazut craniile locuitorilor de atunci. Cei mai bogati sufereau inca din copilarie o deformatie a craniului prin alungirea lui catre spate in mod artificial. Te ia cu fiori. Se presupune ca ei au efectuat si primele trepanatii ale craniului, ceea ce i-ar transforma in primii chirurgi ai acestei omeniri.

Si o sa ma opresc aici cu povestitul pentru ca nu as mai termina. Impresia creata asupra mea a fost atat de puternica , incat imi este de ajuns sa inchid ochii pentru a ma trezi din nou acolo.
Si mi-am luat primul poncho. Am deja doua, iar aici se poarta zi de zi. Nu sunt doar exponate de muzeu.

Si acum la partea cu mancarea, favorita mea. Am mancat supa de quinoa. Este o cereala cu bob rotund cu peste 40 % proteine, care poate inlocui foarte bine carnea, si friptura de lama. Foarte buna.
Am plecat de la Tihuanaco cu inima indoita si m mers pana la granita cu Peru in localitatea Guachi.
Am vazut o frantura din Lacul Titicaca si o biserica frumoasa. Biserica nu era in stare foarte buna, insa tablourile atarnate pe pereti, din epoca coloniala, Scoala Cusco cred, valorau sute de mii de dolari.

Guachi a fost pana in anii 1940 un port foarte important, principala cale de transport a marfurilor intre Bolivia si Peru. Acum este o localitate moarta, numai fantomele acelor vremuri lasandu-se simtite in niste vagoane de tren apartinand acelei epoci si in ruina unui port in care se mai afla doar o salupa a politiei si cateva barci de pescari.

Pe drumul de intoarcere senzatiile adunate si oboseala ma faceau sa privesc enormul Altiplano cu alti ochi. In urechi imi bazaia doar intrebarea: de ce au disparut?
Seara in La Paz am aflat si eu ce inseamna “fondu” intr-un restaurant elvetian. Ti se aduce un vas de metal, cu un mic incalzitor dedesubt, care contine un amestec de branzeturi si csacavaluri in stare topita. Ai o tepusa in care infigi bucatele de paine, le inmoi in cascaval si le manaci. Delicios.

Europenismul consta doar in reteta, pentru ca meniul este scris in spaniola si mi-a trebuit ceva timp sa fac corespondentele cu termenii in engleza, iar totul este adus intr-o cantitate putin mai mare decat ai putea manca, plus faptul ca preturile sunt relativ mici, corespunzand unui adaos comercial decent.

Urmatoare oprire: Coroico si plantatiile de coca.

11.09.2003 La Paz

Astazi am stat dimineata si am scris despre meciul de fotbal. Apoi am plecat la cumparaturi, mai bine zis m-am dus sa vad Sagarnaga. Care este piata cu obiecte traditionale. Nu sunt chiar asa de scumpe. Cred ca o sa reusesc sa aduc fiecaruia cate o amintire.

Saptamana viitoare voi ajunge pe Chacaltaya. Cea mai inalta statiune de ski – 5.345 de metri.

12.09.2003 0ra 04.00 La Paz. – intamplari din 11.09.2003

O sa va scriu de abia duminica seara la mine, luni dimineata la voi.
Plec la Coroico. M-am lamurit unde este. La nord de La Paz.

Climat tropical si doar 1750 m altitudine.
Va fi bine pentru ca am nevoie sa cobor putin. Poate vi se pare ca exagerez, insa credeti-ma altitudinea conteaza.
Inca sper sa urc pe un munte de aici care are peste 5400 de metri. Nu cred ca voi urca mai sus de atat.

Aici sunt un fel de urias. Majoritatea oamenilor sunt cu un cap mai mici ca mine. Am fost la cumparaturi. Ce reduceri de la noi!!!! La un magazin am luat 2 perechi de pantaloni si mi-au mai dat 2 perechi de pantaloni si o camasa. O pereche de pantaloni Kenneth Cole, o pereche Oscar de la Renta, o pereche Nautica, o pereche JJO si o camasa tot Nautica.Toate m-au costat cam 100 de dolari. Pretul in realitate era de vreo 500 si ceva. Toti sunt originali facuti in State.

A fost doar noroc. A fost ultima zi de reduceri.

In seara asta ma duc la Karaoke. Cica pe aici karaoke este o distractie serioasa.

Si acum despre Karaoke. Inca nu vorbesc spaniola, dar chiar daca pare ciudat, citesc, pronunt si inteleg majoritatea cuvintelor. Una ca una, dar doua sunt mai multe. Deci ajungem noi la karaoke. Personaje principale: eu si Javier. Intri intr-o camera cu o instalatie de sunet si doua microfoane, ti se pune o sticla de whisky in fata si stai vreo cinci ore acolo cu toata lumea, iti pui orice melodii vrei dintr-o lista si apoi canti. Pe nimeni nu intereseaza cat de fals canti atat timp cat o faci din tot sufletul. Si dupa jumatate de sticla de alcool ai un curaj de nu te vezi.

Melodii in engleza? Plictisitoare nene! Sa vezi in spaniola! Am cantat de am ragusit. Este o distractie nemaipomenita.

Apoi am oprit si prin discoteca. Locul unde am fost noi este un complex format din restaurant chinezesc, karaoke si o discoteca sub forma unui sir de pesteri. In discoteca se danseaza pe muzica boliviana, cubaneza, latino, tot ce vrei. Fara house sau altceva. Si nimeni nu sta, plus ca aici chiar stiu sa danseze. Nu cred ca o sa invat vreodata.

16.09.2003 0ra 09:58 La Paz. – intamplari din 12-13.09.2003

Coroico. Yungas. Frumos, insa periculos. Esti uneori mai aproape de moarte decat crezi. A fost bine pentru ca doua zile nu mi-a mai curs sange din nas din cauza altitudinii si sper sa nu reinceapa acum. Nu stiu cat voi scrie azi deoarece sunt singur si vreau sa o sterg prin oras pe jos. Am vreo 50 de bolivianos la mine ceea ce inseamna vreo 5 dolari, insa sunt destui bani pentru ca sa ma pot intoarce de oriunde cu taxiul daca ma ratacesc. Aici taximetristii nu au aparate de taxat. Totul este, intr-un fel, la negru. Insa sindicatele din transport sunt puternice.

Voi incepe cu drumul. Ne-am urcat intr-un minibus Toyota de prin 1980 toamna. Pe aici majoritatea masinilor sunt niste rable, dar merg. Am iesit din La Paz. Foarte frumos zic eu.
Insa incepe masina sa urce spre munti. Si urca si urca. Trecem de tranca (locul unde se taxeaza iesirea din oras a masinilor). Voi mai reveni la tranca referitor la intoarcere, care a fost cu si mai multe peripetii.

Dupa vreo doi kilometri incepe sa ninga. Eram tocmai prin varful muntilor. Am strans curajos geaca pe mine. La un moment coborand putin in altitudine, ajungem in La Cumbre – altitudine 4859 de metri – si apare un panou mare: bine ati venit in yungas. Zic bine si scot ghidul sa ma uit. Am citit si am spus ca nu e dracul chiar asa de negru.

Ce am citit: Cel mai periculos drum din lume, latime 3,2 metri. Intr-o parte munte, intr-o parte prapastie. Doar o medie de 26 de masini prabusindu-se pe an, adica una la doua saptamani. Coroico se afla la 1750 de metri, asta insemnand ca drumul coboara numai 3000 de metri in jos. Noul drum nu este terminat. Din loc in loc caini carora soferii le dau de mancare pentru a imblanzi spiritele muntilor. Motivul prabusirilor: soferi beti si soferi care nu acorda prioritate celorlalti care vin din sens opus.

Am uitat sa spun ca in La Paz ai soferi de taxi care au doar 14 ani. Nimeni nu intreaba pe nimeni de carnet.
Mai baiete, cand a inceput soferul sa ia curbele cu viteza, cu toate ca nu vedeai nimic in fata si se oprea exact pe marginea prapastiei ca sa lase sa treaca cate un camion mare Volvo plin cu marfa de contrabanda, care doar daca te atingea zburai in gol, mi-a trecut si curaj si tot. Am stat calm pentru ca nu prea imi mirosea mie ca voi muri, dar imi simteam stomacul tare gol.

Dupa prima jumatate de ora, din cele 3 ore cat dureaza coborarea, iti trece frica pentru ca peisajele sunt … daca as avea o suta de guri sa povestesc. Nu cred sa existe altundeva atata frumusete ca in acesta imensitate in care vezi undeva jos firul de drum, pe care te vei afla si tu, colorat de cate o masina minuscula. Se circula pe dreapta. Adica atunci cand cobori, mergi pe marginea prapastiei pentru ca soferul sa poata sa vada rotile si sa nu alunece. Cu toate ca, atunci cand dadea in spate pentru a face loc altei masini, cineva se uita pe geam si fluiera cand roata se apropia de gol.

Nu sunt atat de sigur ca mi-as dori sa repet aceasta experienta. Iar dupa ce am si urcat inapoi in La Paz cu siguranta ca nu. Insa toate la timpul lor.
Pe masura ce ne apropiam de Coroico a inceput sa ploua. O ploaie calda si domoala. Tropicala. Despre climat tropical citesti la scoala, insa trebuie sa ajungi acolo ca sa vezi. Este superb, iar vederea bananelor atarnand in copaci m-a incantat nespus.

Coroico este o statiune micuta care acum a inceput sa se dezvolte. De abia in ultima vreme au inceput sa aiba curse regulate mai mult de odata pe zi cu La Paz. Clienti: strainii care fac coborari pe yungas cu bicicletele, foarte spectaculos, si copiii de bani gata din La Paz, cu nimic mai diferiti de ai nostri: la fel de galagiosi, veniti la munte in peisaje superbe sa joace biliard si sa bea toata ziua.

Hotelurile si restaurantele sunt detinute de straini sau straini casatoriti cu bastinase. La hotelul Sol y Luna, la care am vrut sa stam, nemtoaica, patroana, ne-a tratat cu dispret pentru ca tocmai venisera cu o frumoasa masina de teren doi englezi si a preferat sa ii serveasca pe ei cu singura camera care avea baie separat libera. Noi venisem doar cu taxiul, care era o Toyota Land Cruiser model vechi in stare perfecta.
Tot raul spre bine.

Asa ca am coborat mai jos la hotel Esmeralda. Mult mai bine. Receptionerul cam arici. Era un “renegat” ceea ce aici se numeste “el francais arrepentido”, un strain care nu mai vrea sa vorbeasca limba materna si care doreste sa fie doar bolivian. Localnicii in schimb sunt foarte serviabili.
Cu 30 de dolari am luat un apartament pe doua etaje, superb. La parter aveam pe balcon un hamac din panza groasa. Dormi extraordinar in el. Micul dejun era doi dolari, cina in jur de cinci, dar gen bufet suedez: mananaci cat poti.

Hotelul era deasupra orasului. O priveliste magnifica. Numai in sauna am stat vreo doua ore. Piscina, minicinema, filme pe dvd, tot ce vrei. Am vazut Frida, un film foarte bun. Sa vad cum fac rost de el cand ajung acasa.
Orasul este mic. Biserica este bineinteles enorma. Cu greu a reusit Melissa sa ii faca poza unei localnice, cholita, care a blestemat-o si s-a facut ca arunca cu ceva.
Si mi s-a parut educativ un anunt pe unul din peretii unei cladiri care aducea la cunostinta ca folosirea zidurilor drept latrina, se pedepseste cu 48 de ore de inchisoare.

Nu trebuie sa va mai spun ca si ghidul care a fost cu noi stia de Hagi. I-am actualizat informatiile vorbindu-i de Chivu.
Am facut un tur al plantatiilor de coca, cafea, banane. Am vazut un copac de avocado si plante de agave din care se face tequila. Exista si un tur al cascadelor dar, datorita volumului mic de apa din aceasta perioada a anului, nu prea aveai ce sa vezi.

Ghidul fusese invatator si a fost foarte mirat ca nu i-am cerut sa vorbeasca in engleza. Il intrerupeam doar cand nu intelegeam cate un cuvant. Totul extraordinar.
Am aflat ca exista “fondu”, dupa acelasi sistem in care iti prajesti sau incalzesti pe masa atunci imediat, de carne cu 5 tipuri de salata si 5 de sosuri si de ciocolata, cu fructe pe care le inmoi in ciocolata fierbinte, la un restaurant detinut de un neamt casatorit cu o bolivianca numit La Casa.

Pauza de politic:

Politica guvernului american este de a ii determina pe cocaleros, plantatorii de coca, sa accepte culturi alternative de banane, cafea, fara insa a le oferi si o piata de desfacere pentru produse. Liderul partidului MAS, Evo Morales, doreste pastrarea culturilor si de aceea localnicii il sustin. Campesinos, taranii, au bunul obicei de face manifestatii non stop in care intrerup circulatia, numite blocade. E aproape ca un ritual periodic. Au si o justificare: coca da 3-4 culturi pe an si se vinde foarte bine, de 10 ori mai scump decat cafeaua.

Casele din afara orasului au toate curti mari pavate cu piatra in care pun la uscat coca, care se usuca in doua ore, si cafea, care se usuca in cateva zile. Coca de vanzare la toate tarabele. Cu doi bolivianos cumperi aproape o jumatate de kilogram, ceea ce am si facut inainte de a pleca. Bineinteles ca a trebuit sa negociez cinci minute sa ma lase sa fotografiez taraba, fara vanzatoare desigur.
In yungas exista cel mai mare fluture din lume numit fluturele-porumbel cu o lungime a aripilor de 30 de cm. Era intr-un insectar in Hotel Esmeralda, asa ca l-am fotografiat.
Si a venit si timpul de intoarcere.

A inceput cu avertismente: ca sa vedeti, ca se preconizeaza o blocada a drumului intre La Paz si Coroico de catre campesinos (cocaleros), dar s-ar parea ca armata este in dispozitiv si a luat deja masuri.
De plecat, trebuia sa plecam. Asa ca ne-am suit in microbuz impreuna cu alti turisti si o femeie, care trebuia sa ajunga urgent in La Paz unde avea baiatul la operatie, ea fiind si norocul nostru, mai tarziu.
Nu intram bine in yungas, ca face soferul pana pe dreapta. Cand microbuzul este aplecat spre prapastie si se indreapta spre ea, iar soferul de abia franeaza, mori de 10 ori.
Am uitat sa spun ca pe micile extensii de pamant ale drumului in prapastie se afla case si sunt oameni care locuiesc acolo.
Am oprit la un asemenea loc sa faca pana. Cinci minute dupa timpul bolivian inseamna o jumatate de ora sau o ora. Am avut timp sa caut coca linistit. Am barfit cu ceilalti turisti care erau de prin toata lumea.

Si iar la drum. Am mestecat vreo cinci frunze de coca. De fapt doar le inmoi in saliva si le tii in gura, apoi musti din ele dupa ce s-au inmuiat. Alcaloidul este foarte puternic, insa nu are efectul drogului. Aici sunt folosite frunzele la ceai care este energizant. Frunzele se mesteca pentru a diminua senzatia de foame, cand inveti pentru examene sau vrei sa stai treaz toata noaptea la o petrecere. Dezavantaj, iti amorteste gura ca la dentist.
Conform medicilor stimuleaza sistemul nervos central. Nu e o senzatie nemaipomenita, asa ca nu o sa mai incerc.
Localnicii considera Mama Coca drept fiica a Pachamama, Mama Pamant.

Ajungem noi sus in munti unde ningea, la o jumatate de ora de La Paz, si face iarasi pana. Am murit de draci. Acum era frig. Nimeni nu mai vroia sa coboare din masina. Asa ca fa pana cu masina plina. Am coborat si l-am ajutat pe sofer. Fiind inca putin ametit, nici nu am simtit cand am ridicat roata sparta si am pus-o in masina.

Ajungem la tranca. Aici drumul blocat de cocaleros. Am simtit ca ma urc pe pereti. Nu stiam daca sa rad sau sa plang. Protestul de abia incepuse, asa ca dupa ceva parlamentari ne-au lasat sa trecem. Asta cand Melissa a inceput sa strige intr-o spaniola perfecta, ceea ce facea ciudat continutul a ce spunea, ca ea este gringa loca (straina nebuna) si se va urca la volan si va trece peste ei. Iar femeia cu copilul in operatie a inceput sa strige si ea.

Seara s-a terminat bine la un cocktail organizat de PROSALUD, o organizatie nonguvernamentala care cu banii USAID a reusit sa detina in majoritatea provinciilor spitale, farmacii, distributie de anticonceptionale si prezervative, toate subventionate de bani americani. Aici politica internationala se face pe bani, iar strainii investec mult in programe de ajutorare a Boliviei. Se ruleaza sute de milioane de dolari. Astia stiu cum sa atraga banii si sa faca ceva si pentru oameni, nu ca est europenii prea ocupati de moartea caprei vecinului.

Azi stau acasa si maine la fel. Poimaine Chacaltaya. Bineinteles asta daca dispar blocadele. Pentru ca acum tot orasul e blocat. Campesinos au blocat atat poarta dinspre yungas cat si cea dintre La Paz si El Alto. Nimeni nu poate trece, nici macar salvarea. Iar un gringo ca mine poate fi chiar tinta pentru pietre. De obicei armata rezolva astea si nu va fi o problema.

17.09.2003 Ora 23:45 La Paz

Azi m-am plimbat prin La Paz. Nu am altceva de facut pentru ca tot weekend-ul asta vor fi demonstratii.

Am mers cu Enrique prin piata de electronice si sunt multe lucruri dragute. Apoi am fost sa imi iau bluza Polar pe care am comandat-o, deoarece marimea mea se fac la comanda, ca pentru toti turistii de altfel, insa am uitat ca miercuri dupa timpul bolivian inseamna joi, asa ca va trebui sa ma duc maine. Sper sa fie gata.
Aici cand cineva spune 5 minute inseamna o jumatate de ora cel putin. Este foarte normal daca inviti oamenii in vizita vineri seara sa vina sambata seara cu impresia ca au intarziat putin. Daca ora de intalnire este 8 si tu ajungi la 9 esti primul venit. Daca un functionar public spune maine, inseamna niciodata.

Asa, acum despre oras. Ca suprafata este de cel putin 10 ori mai mare ca Bucuresti. Este intins si sunt foarte multe case, vile si zgarie nori in zona centrala, majoritatea pentru birouri. Pana si blocurile pentru saraci care se construiesc in El Alto sunt cu cel mult 3 etaje si nu foarte mari. Am mers o ora pe jos prin Achumani, unde deja stiu toate locurile de unde poti sa iei mancare, apoi prin alt cartier nustiucumsecheama (Calacoto, am aflat ulterior) si in sfarsit prin Obrajes. Aici am mai stat vreo ora sa cunosc toate zona cu Piata Roma unde este o statuie a Lupoaicei cu Remus si Romulus, scoli, magazine, case extraordinar de frumoase.

Mare scandal cu fotografiatul peste tot. Pe fiecare strada este cate un om de la o firma de securitate. Sunt foarte multe aici. Trebuia sa ii explic fiecaruia ca sunt student la arhitectura ca sa pot face fotografii. Iar cu localnicele, cholitas, trebuia sa fac fotografia repede si sa o sterg pentru ca incepeau sa tipe imediat. Oricum, orasul este o impletire incantatoare de vechi si nou.

Piata de obiecte traditionale, Sagarnaga, este in zona centrala a orasului. De aici m-a luat Enrique la plimbare pe jos. Am mers, fara sa exagerez, aproape patru ore pana in Obrajes la birou. Inca simt asta in muschii de la picioare. Si asta numai zona centrala. Totul se misca aici. Afaceri care infloresc, care se schimba tot timpul, de la pizzerii pana la ultimele magazine de creatii vestimentare, universitati, muzee, o mare de oameni si masini.

Masinile opresc oriunde le faci semn blocand circulatia. Nimeni nu se supara, toti asteapta. Politistii sunt langa fiecare semafor schimband manual culorile in functie de necesitati. Peste tot sunt mici tarabe unde ti se face pe loc un suc de portocale pentru 1,5 bolivianos, cam 5000 de lei pe la noi.
Este o biserica San Francisco pentru care mi-au trebuit 3 fotografii numai sa o cuprind toata. Si zgarie nori cu arhitectura deosebita. Unul dintre cititorii mei, care este student la arhitectura, va fi foarte incantat de pozele pe care le-am facut.

Apoi am trecut pe un pod enorm, cred ca are mai mult de 500 metri lungime, Puntas de Americas, de pe care ai o vedere nemaipomenita asupra unei parti din oras si de asemenea asupra Varfului Illimani – 6349 m, acoperit de zapada. De pe acelasi pod binevoiesc sa se arunce cei care vor sa se sinucida, cam in dreptul soselei de dedesubt.

Si putin despre alegeri. In afara de alegerile politice, alegeri in urma carora reprezentantul cocaleros, Evo Morales, un fel de Corneliu Vadim Tudor al nostru, a iesit pe locul 2 la alegerile prezidentiale, aici se face campanie electorala si pentru alegerea presedintelui companiei de telefonie din La Paz, COTEL, ale carei actiuni sunt detinute de catre locuitori. Sunt 109 candidati. Pe stalpii de pe marginea drumului vezi cate un afis cu poza fiecaruia si numarul de ordine.
Seara am mers intr-un restaurant italian. Nu se compara cu tentativele de restaurant italian de prin Romania. Pe langa mancarea delicioasa, serviciul este ireprosabil. Daca ii spuneam chelnerului sa stea in cap ar fi stat.

19.09.2003 Ora 07:20 La Paz

Ieri a fost o zi in care m-am plimbat prin oras, cu Charo de data asta. Enrique era ocupat. Asa ca am mers mai putin pe jos, insa cu Charo am cursuri de istorie a Boliviei si a La Paz tot timpul, ceea ce este instructiv. Daca as fi facut asta in Bacau ar fi insemnat o zi de leneveala suprema.

Chiar daca strainii si bolivienii din clasa medie pe aici merg cu taxiul, mie imi place sa merg cu microbuze. Diferenta de pret este sensibila: de la 17 bolivianos pana in centru la 2.50. Si nu ma deranjeaza. Atat timp cat vorbesc in spaniola nimeni nu se uita ciudat la mine.
Timpul bolivian a avut o finalitate si pentru mine ieri.
Mi-am cumparat ce imi doream: un combo DVD 16x si CD-writer 48x24x48x.

Si mi-am luat jacheta polar de la croitor care m-a costat 10 dolari. Mi-am mai comandat o pereche de pantaloni si inca o bluza pentru un scop care va fi mentionat mai jos, chiar daca are putine sanse de a se indeplini.
Insa aici, in magazinul croitorului mi-am adus aminte pentru o secunda ca am fost student. Erau doi studenti francezi cu care am intrat in vorba despre bluze si altele. Mergeau la Cusco in Peru unde este destul de frig. Ca si cum aici nu ar fi.

Ca toti studentii, fara prea multi bani uitandu-se bine la preturi. Ea era micuta si blonda si se targuia pentru o bluza polar cu gluga. Costa cam 5 dolari, 50 bolivianos. Cum pe aici totul se negociaza, iar pe fata lor se vedea clar ca nu isi permit prea multe si nici nu stiau spaniola, am rugat-o pe Charo sa se targuie pentru ei. Insa zapacitul ala de croitor nu vroia sa lase din pret si pace. Asa ca mi-am dat seama ca ma uitam la ei, si erau exact cum eram noi cand eram studenti, si nu m-am putut stapani. L-am intrebat pe el daca ii supara un cadou si a spus ca nu. Am scos 50 de bolivianos, i-am dat vanzatorului si i-am spus sa ii faca bluza cum vrea ea si apoi am plecat repede, pentru ca atunci cand a priceput si ea si-a prins fata in maini si ar fi inceput cu multumiri, ceea ce ar fi fost stanjenitor. Nu cred ca mi-au retinut figura si oricum plecau, asa ca vor ramane cu o amintire frumoasa despre cineva care le-a facut un cadou.

Asa … acum despre inca o bluza. Am intrat intr-una din multele agentii de turism din Sagarnaga si am intrebat, deoarece ma uitasem de acasa printr-un ghid si imi sarise in ochi ca fiind posibil, despre Huyana Potosi. Respectiva denumire identifica un varf muntos de 6088 de metri pe care se poate urca cu ghid si echipament corespunzator, avand portiuni pe care mai mult mergi dar si cateva in care urci pe funie ca orice alpinist.

Poti face asta chiar daca esti incepator si putin nebun. Si cred ca am sa o fac. Ar insemna sa trec de 6000. Bineinteles ca a inceput razboiul. Ca pe orice munte mai mor si oameni. Insa au o varianta in care faci cu o zi inainte instruire pe un ghetar. Totul e in ordine, spun eu. Insa toata lumea cam transpira pe aici. O sa vedem. Oricum vreau sa fac asta peste vreo doua saptamani, asa ca am timp sa aranjez lucrurile.
Azi este greva a sindicatului din transport, ceea ce inseamna ca tot orasul e paralizat. Poate mai pun si eu mana pe vreo carte, daca tot nu am treaba.
Si toate restaurentele chinezesti de pe aici se numesc chifa, care probabil inseamna orez. Si este o Chifa Emy. Pe aici Emanuel este foarte folosit drept nume pentru firme.

22.09.2003 Ora 09:11 La Paz

Am facut o pauza de scris. Nu se mai intampla nimic deosebit. Daca este ceva deosebit. Toti interpretam diferit, fiecare avand propiul mod de a interactiona cu mediul exterior.

Zilele astea am vazut o parte din filmele in care apare actrita Monica Belluci. Cine a vazut Matrix Reloaded stie despre ce vorbesc. Mi-au placut toate. Se pare ca blocadele s-au terminat. Am privit la fel cum am privit Mineriada noastra: totul la televizor. Si am avut cam aceleasi senzatii. Oamenii de pe aici sunt specialisti in demonstratii, deoarece e ca un fel de normalitate pentru ei.
La cativa kilometri de La Paz s-au impuscat militarii cu localnicii intr-un fel de mini razboi, in alta parte au atacat niste autocare in care erau si cativa turisti. Si tot asa. Nu e totul verde in paradis.

Acum s-au adunat toti cu toate motivele posibile. De la opozitia fata de campania pentru diminuarea plantatiilor de coca, pana la problema gazului. In Bolivia s-a descoperit un zacamant imens de gaz si toti vor sa cumpere. Unul din cei mai importanti clienti ar putea fi Chile care, in urma unui razboi nu prea indepartat, este insa dusman al Boliviei de cand a ocupat tot tarmul oceanului Pacific, lasand Bolivia astfel fara acces la mare. Bolivienii au Academie Navala, chiar daca nu mai acces la ocean. Iar printre nemultumiri s-a strecurat in mod stupid si prezenta strainilor, uitandu-se ca ei aduc bani. Asa ca in sud a fost ars in intregime un hotal apartinand unor nemti si multe autocare cu turisti s-au intors in La Paz excortate de catre armata si cu gauri de gloante.
Aseara am fost la Charo acasa. Ne-a invitat pe toti fiindca ei sarbatoresc prima zi de primavara. In casa ei se tin cam toate petrecerile. Este si cam cea mai mare, ce-i drept. Are doi baieti. Unul este copil model si era plecat la Santa Cruz unde studiaza.

Insa celalalt, Alejandro, este oaia neagra a familiei. Foarte inteligent, dar fara nici o inclinatie spre disciplina. A invatat engleza singur. Tot singur a invatat sa cante la mandolina, alauta. Vrea sa isi faca o formatie. L-am inregistrat cu aparatul foto. Pot inregistra cam 30-40 de secunde de film. Bineinteles, a fost exmatriculat odata din liceu pentru consum de marijuana.

Mama lui vrea sa il bage la terapie de grup. M-am imbolnavit cand am auzit. Nu cred ca ma voi impaca vreodata cu ideea de a merge la psihiatru. Mi se pare o prostie modul in care americanii privesc problema. Este nevoie de asta, insa mult probleme tin doar de lipsa de comunicare din ce in ce mai acuta dintre oameni. Voi fi de acord doar atunci cand oamenii care au responsabilitatea guvernarii unei tari, incluzand si parlamentarii din orice tara, vor merge la control, iar rezultatele vor fi facute publice ca sa stim si noi cine ne conduce.

I-am spus ca e prost … pentru ca s-a lasat prins. Am impresia ca o sa ma distrez mai mult plimbandu-ma cu el prin La Paz.
Va fi o zi insorita, urmand saptamana asta sa vad cum se va rezolva cu viza mea pentru Peru. Stiu ce mai vreau sa vizitez, insa inca nu am stabilit o ordine anume pentru ce va urma.
Nu as spune ca mi-e dor de acasa, insa imi este dor de oamenii de acasa.

24-25.09.2003 Ora 17:41 La Paz

Stiu ca nu am mai scris de mult. Aici timpul trece altfel pentru mine. Mi se pare ca a trecut o eternitate decat am plecat din Romania. Sigur insa un va trece asa de mult pana voi pleca din nou, dupa ce ma intorc.
Am rezolvat azi cu viza pentru Peru care a costat 30$.
Excursia ma va costa vreo 150$ si va dura vreo 5 zile cu plecare sambata.. Asta fiind deocamdata, cea mai mare cheltuiala de pana acum. Se anunta extraordinar. Nu stiu daca imi vor ajunge 200 de poze.
Am vorbit cu Javier sa vada daca imi poate amana plecarea de pe 6 pe 13. Mai am inca locuri de vazut si blocadele astea mi-au cam intarziat planurile.

Vineri va fi petrecere mare, tot la Charo acasa. Este atat ziua Melissei cat si a lui Enrique. Sunt foarte curios cum o sa iasa. Au pregatit de toate. Numai mancare am cumparat o dimineata intreaga. Apoi instalatie de karaoke. Plus ca maine dimineata trebuie vazut de bautura.
Nu prea am chef de distractie. Toata vacanta asta m-a obosit putin. Plus ca mananc in fiecare zi alt tip de mancare. Sunt atat de multe restaurante din atat de multe tari! Si cum mie imi place sa mananc incerc sa vad cat mai multe. In seara asta cred ca voi incerca mancare tailandeza.

Ce mi-a placut cel mai mult este ca, pentru a intra in restaurantul tailandez, treci printr-un pub britanic plin cu englezi care beau bere. Strainii care lucreaza aici se aduna aproape in fiecare dupa amiaza.
Mi-am cumparat o carte a lui Gabriel Marcia Marquez – Vivir para contarla, care nu cred ca a aparut in Romania. Si maine mi-a promis Alejandro ca ma va duce pe unde pot gasi cate ceva despre Che Guevara, pentru ca asta gasesti pe toti peretii camerei lui si in biblioteca.

26.09.2003 Ora 10:25 La Paz

Mai am vreo zece minute pana ies din casa, asa ca ar trebui totusi sa vorbesc si despre casa. O sa anexez si niste poze ca sa vedeti cam ce vreau sa zic.
La parter se afla sufrageria, cam cat apartamentul meu, un birou mic pe care il ocup eu, o bucatarie mare si un oficiu. Urcand pe o scara interioara din lemn ajungi la etaj unde se afla doua dormitoare, fiecare cu baie, o camera pentru oaspeti si o camera mare cu foarte putina mobila cu semineu in care imi fac eu incalzirea dimineata.

Curtea este nu prea mare, insa foarte bine ingrijita. Si mai sunt doua motociclete sport intr-un garaj pe care nu am voie sa le conduc, deoarece inca nu sunt inmatriculate, asta tinand de zona din Bolivia unde vor fi trimise pentru a fi folosite. Insa cand voi merge in nord, Riberalta, biroul PSI de acolo are inca doua si ma voi putea distra si eu putin.

Aproape totul in interior este lemn. Nu stiu daca as putea numi stilul neocolonial, insa se apropie. Eu am senzatia ca aceasta casa este perfect dimensionata. Ma simt foarte confortabil si chiar daca nu are incalzire centrala aranjamentul interior este calduros. Candva o am si eu o asemnea casa. Merita toti banii.
S-ar parea ca plecarea spre Cusco va fi la 5 dimineata, asa ca de la petrecere vom pleca direct incolo. Ma astept sa fiu mai mult decat incantat de tot ce voi vedea. Sper ca voi reusi sa pun in scris macar o parte din ce voi simti.
In rest toate bune si va scriu mai multe pe drum.

26.09.2003 Ora 19:36 La Paz

Am fost prin oras cu Alejandro si cu un prieten de al lui, Lucito. Alejandro a fost surprins sa vada cam cata spaniola inteleg eu. Le-am cam stricat surpriza pe care vroiau sa mi-o faca. Ei de fapt sunt parte dintr-o formatie de menestreli. Cam asta ar fi traducerea aproximativa. Se imbraca precum in Evul Mediu si canta muzica traditionala boliviana, iar in seara asta vor sustine un mini concert. Se pare ca pentru un estranhero (strain), adica eu.

Nu am gasit chiar ce cautam, in schimb ne-am oprit intr-o berarie si am jucat cacho, un joc cu 5 zaruri, asemanator cu un joc pe care il jucam si noi, care la ei se joaca in timp ce bei intr-o carciuma, pierzatorul de obicei platind nota. Ghici cine a pierdut!
Pana la urma plecarea in Peru va fi cu avionul maine dimineata, deoarece grevele au inceput si in Peru. Asta va insemna o gaura mai maricica in buget. Insa este un tur organizat, cu ghid, asa ca merita.

27.09.2003 Ora 9:23 avion, undeva deasupra lacului Titicaca

A fost o aniversare pentru altii si o surpriza pentru mine in acelasi timp. Petrecerea are cu totul alta fundamentare aici. De la ora 9 pana la ora 4:30 dimineata cand am plecat ca sa avem timp si pentru facut bagaje am avut muzica cantata fara intrerupere atat de Tuna cat si de un grup de muzicanti.

Acum sa detaliez. Am ajuns pe la ora 8 la Charo acasa. M-am instalat in bucatarie, locul meu preferat si am inceput sa ciugulesc de prin oale. Bucatareasa a spus ca a arat ca un condor flamand. Am ramas blocat o fractiune de secunda datorita identitatii cu sensul expresiei in romana.
Satisfactia mea este imensa in faptul ca inteleg tot ce se vorbeste. Am privit cu indoiala oamenii care spuneau ca ajunsi in alta tara invata limba doar vorbind si repede. Am gresit. Asa este.

Pe la ora 9 s-a auzit muzica afara si au intrat Tuna cantand. Tuna este o formatie de muzica a unei universitati. In cazul de fata Universitatea Ignatiu de Loyola din La Paz. Pastreaza traditiile comportamentale si vestimentare din Evul Mediu, insa majoritatea melodiilor sunt traditonale, boliviene. I-am vazut in fata mea cu panataloni scurti bufanti negri, ciorapi mulati negri si bluzele de catifea cu maneci bufante si bogat impodobite negre, camasi albe, mantii impodobite cu panglici si m-am gandit doar la Francois Villon si modul prin care el traieste in toate astea.

A fost un spectacol nemaipomenit. Chitare, mandoline, charango( o chitara foarte mica) intr-o armonie nemaipomenita. Si vocile puternice si pline melodicitatea latino-americana. Eu insir cuvinte acum, insa ce am simtit a fost indescriptibil. Au cantat orice iti puteai imagina, toate introduse intr-un cadru in care prezentau Tuna, libertatea si dorinta lor de a se distra, de la cantecele de dragoste pana la parodiile dupa cantece religioase.

Apoi au mai venit niste invitati pe care nu ii cunosteam. I-am cunoscut cand au inceput sa isi scoata instrumentele. Dupa miezul noptii au inceput sa cante ei. Cu doua chitare, doua fluiere si un nai dublu. Daca inchideam ochii in timp ce cantau, vedeam de la oamenii din piata pana la muntii care se vad de pe Puntas de Americas. Nu poti spune despre muzica lor ca este trista, insa are o simplitate si o claritate a sunetelor remarcabila.

Despre mancare nu mai vorbesc pentru ca am mancat-o. Iar despre bauturi, voi spune ca ei beau alcoolul amestecat cu sucuri. Au un fel de tuica numita singani care are cam 40 de grade. Eu bineinteles ca am baut-o curat, doar un eram nebun sa botez bunatate de bautura.
Aterizam acusica. Mai scriu.

27.09.2003 0ra 23:13 Cusco hotel Savoy.

Peru este la fel si in acelasi timp altfel. Turismul este organizat cu grija. Pastreaza traditionalul incercand in acelasi timp sa raspunda necesitatilor unor turisti exigenti sau mofturosi. Iar Cusco este un oras eminamente turistic.
Astazi am facut turul orasului si al imprejurimilor. Nici un stiu ce sa simt. Este totul atat de diferit, incepand de la faptul ca in Cusco masinile se parcheaza pe mijlocul strazii. Vorbesc serios. Este dispozitie oficiala.

Majoritatea edificiilor sunt construite pe fundamentul cladirilor incase. Se vede diferenta dintre fundatie si o parte din zid in raport cu parte a noua din constructie. In cutremurul din 1950 toate cladirile construite anterior de spanioli sau localnici s-au daramat, exceptie facand fundamentul antic construit fara mortar, doar din caramizi prinse cu legaturi metalice fara nimic altceva, inaltandu-se inclinat catre interior.

A! Si am aflat ca de fapt numele corect nu este civilizatia inca, ci quechua, Inca fiind doar denumirea care il identifica pe conducator.
Inca ma socheaza linistea interioara a oamenilor si faptul ca trateaza turistii si clientii asa cum este normal sa ii trateze, cu grija si respect, pentru ca ei sunt cei care aduc banii, iar multumirea lor inseamna mai multi bani.

Catredala din Cusco este imensa, impresionanta. Nu am putut face poze inauntru, insa o am inscriptionata in memorie pentru totdeauna. Cel mai mult m-a impresionat Stapanul Cutremurelor, o impletire intre un trecut cu zei care nu vor muri niciodata si un Isus crucificat al carui lemn este negru. Cred ca este unic. Chiar daca motivul existentei acestui Isus negru este faptul ca la fiecare sarbatoare este uns cu ulei de porumb, de la care a venit si culoarea, nu ii scade din importanta. Maine dimineata ma voi duce la slujba si ma voi ruga Lui, asa cum am facut in fiecare catredala sau biserica in care am fost pe aici.
Alte lucruri impresionante in catredala au fost scultpurile in lemn atat de detaliate si pe suprafete foarte mari, aurul si argintul aflat peste tot, precum si altarul principal in greutate de 120 tone de argint. Ati citit bine: 120.000 de kilograme de argint.

Apoi am iesit in afara orasului pentru a vizita complexul de Sacsayhuaman. I se spune Fortareata, insa seamana cu o arena enorma pentru spectacole si competitii. Aici are loc pe 24 iunie unul din cele mai mari festivaluri, Fiesta del Sol. Ghidul cand prezinta complexul, face inevitabila gluma, rasuflata, ca pentru strainii e mai usor sa pronunte sexy woman.

In autobuzul cu care ne intorceam in oras s-au urcat doi pusti, unul cu un nai dublu si celalalt cu niste pietre legate pe o sfoara si ne-au cantat tot drumul. M-a dus gandul la faptul ca supraveghetorii activitatii cersetorilor din Romania ar trebui sa ii imbrace pe copiii trimisi la cersit in costume populare si sa ii tina curati. Ar castiga mai mult astfel.

Seara s-a terminat la Don Antonio, un restaurant traditional, la care hotelul nostru a avut grija sa rezerve o masa. Spectacolul a curs fara intrerupere. Grupuri de cantareti sau dansatori s-au perindat pe scena spre incantarea mea care nu mai avea limite. Bineinteles, am descoperit unul din secretele americanilor, cel care i-a transformat intr-un popor de obezi: mancarea in sistem bufet suedez. Platesti o suma fixa si mananci cat vrei, sau mai bine zis cat poti. M-am delectat cu tot ce mi-as fi putut imagina: carne de lama si alpaca, salate, pastravul de Titicaca, cu o carne rosie precum a somonului, fructe, prajituri.

28.09.2003 0ra 22:00 Cusco hotel Savoy.

A doua zi a intrecut-o pe prima, incat ma intreb cum va fi maine la Machu Picchu.
Am fost dimineata la 7:30 si am stat putin la una din cele mai frumoase slujbe religioase din viata mea. Si serviciul nu a fost tinut in spaniola. A fost tinut in quechua. In limba veche.
Am plecat de la hotel si autocarul s-a umplut pe masura ce se oprea pe la alte hoteluri. Drumul m-a tinut lipit de geam atat de tare, incat cred ca o rama a ferestrei mai uzata ar fi cedat. Este totul atat de mare, cu o frumusete si o salbaticie imblanzita de om prea putin.

Prima oprire am facut-o intr-un oras care avea o piata enorma pentru produse traditionale. Oamenii astia stiu sa vanda cu siguranta, stiu sa iti bage marfa pe gat fara sa te sufoci. Aici am mancat porumb fiert, numai ca cel de aici are boabele cam de 4 ori mai mari decat cele de la noi.

Apoi am oprit in punctul cel mai important al zilei, cand am facut cunostinta cu civilizatia incasa in maretia ei, si sufletul mi s-a umplut mai mult decat am cuvinte a spune: Ollantaytambo.
Ollantaytambo: un oras micut la poalele muntilor, doi munti cu mijlocul cioplit in forma unor terase in trepte pentru culturi agricole si un templu al Soarelui in varf.

Innebunesti! Oamenii traiesc intr-un sitem colectivist de buna voie. Surplusul de produse al unei familii este adus in mijlocul satului si depus in rezerva colectiva in depozite aflate pe alt munte intr-o locatie in care curentii de aer produc cea mai scazuta temperatura, depozite mostenite de la incasi. Treptele teraselor sunt inalte de 3 metri si late de 3,5 – 4 metri si au interior un sistem de bolovani rotunzi pentru a lasa surplusul de apa sa se scurga si barne din lut pentru a filtra si retine mineralele necesare plantelor.

Femeile au parul impletit in codite, iar codul culorilor din firele de lana, impletite in par, reprezinta un sistem contabil aratand cat de bogata este in parcele de pamant si masuri de porumb familia resprectiva. Este indiscutabil o forma de matriarhat.
Templul este construit din blocuri imense de piatra care au necesitat forta de tractiune a mii de oameni. S-a facut o reconstituire a procedeului care a luat zile cu participarea tuturor locuitorilor din zona.

Ne-am intors insotiti de alti pusti cantand in autocar. Este o melodie intitulata Sacsayhuaman. Am fost atent la versuri. Si sunau cam asa: ” el juramento de una muher no vale nada”. Nu cred ca va trebui sa traduc.
Iar sufletul meu a fost atat de plin, incat nu am mai putut. Am inceput sa plang in tacere cu lacrimi atat de grele incat le simteam facute din aceeasi piatra pe care o atinsesem sus in munte.

Melissa m-a intrebat de ce plang si i-am spus: pentru cei 29 de ani de comunism din viata mea, pentru cei 29 de ani care i-am trait pana in acea clipa, pentru o tara cu oameni inraiti si obsedati de moartea caprei vecinului. Am plans pentru acei “stupid people” a lui Brucan, caruia ii cer iertare pentru orice cuvant urat pe care l-am spus la adresa lui. Am plans pentru o tara de neputinciosi care traiesc de pe o zi pe alta, cand, conform unor rapoarte internationale anonime, puterea financiara i-ar permite statului roman sa mareasca salariul minim pe economie la 400 de euro fara sa mareasca alte preturi decat cele pentru prestari de servicii. Am plans pentru toate lucrurile pe care nu le-am facut si am fost fericit pentru fiecare lucru pe care l-am facut, rau sau bun. Am plans pentru toate femeile pe care le-am iubit sau avut. Si am stiut ca viata mea va fi altfel din acel moment. Si am simtit linistea de dupa furtuna si am stiut ca viata mea va fi altfel din acel moment.

29.09.2003 0ra 21:00 Cusco hotel Savoy.

Gata si cu Peru. Maine inapoi in Bolivia.
De atat de multe de ori trecem in viata, fara sa vedem, exact pe langa ce este mai important. Eu am senzatia ca de data asta am vazut. Arghezi a spus ” sa il ating sa urlu este” . Eu pot vorbi ca si cum deja am facut asta.

Machu Picchu, el viejo, Muntele Batran, centrul arheologic al Americii de Sud, este dincolo de orice v-ati putea imagina. Limba imi sta in gura fara sa fie in stare sa se miste pentru a modula aerul in emiterea unor sunete ce ar putea semana a cuvinte. Este istorie vie ce se reconstruieste de catre oameni mandri pe care spaniolii nu au facut decat sa incerce sa ii extermine. Nu au reusit sa le afecteze spiritul si asta se vede in ochii lor stralucind cand pronunta numele orasului in vechea limba quechua: Mahchu Pihcchu.

Drumul pana acolo l-am facut cu un tren special pentru turisti deschis partial si deasupra cu ferestre destul de mari pentru a vedea cat mai mult din muntii printre care se strecoara calea ferata.
Soarele strecurandu-se printre varfurile muntilor si micile orase prin care trece trenul, atat de exact acolo unde ar trebui sa fie toate!

Am coborat in gara si am mers pana la statia de autocare care merge sus unde se afla orasul. Compania de transport se numeste Wayna Picchu, Muntele Tanar, dupa numele celui de al doilea munte ce delimiteaza orasul de sus. Machu Picchu se afla pe un platou foarte inalt intre cei doi munti, cu terase pentru plantatii coborand pe o parte si pe alta.
Atat de mult m-a obsedat numele acesta atunci cand eram copil. Nici un stiam exact ce este, dar suna atat de fascinant, necunoscut fabulos, despre un loc aflat pe aceasta planeta despre a carui realitate un eram sigur.

Am avut ghid un profesor, Darwin, autor al unei carti despre oras si dupa parerea mea unul din putinii cunoscatori veritabili, deoarece a trait acolo si se vedea ca stie fiecare piatra.
Ei reconstruiesc orasul! Exact! Construiesc pe bazele originale, cu metode antice, tot: terase, case, scari.
Nu va descriu orasul. Ar fi inutil. Imaginile sunt graitoare atat.

Am urcat incet si cu inima stransa de emotie scarile pe urma ghidului,a carui voce ajungea la mine de undeva de foarte departe povestind despre Hiram Bingham, americanul care a descoperit orasul si despre falsitatea afirmatiilor lui, deoarece orasul era atunci locuit de un taran care cultiva porumb pe terasele de la Machu Picchu, pe care il folosea ca pe propria ferma, povestind despre faptul ca Universitatea Yale organizeaza o expozitie de arta cu peste 3000 de sculpturi, statuete si obiecte de cult din argint si aur furate de catre acest cercetator si pe care nu vor sa le inapoieze proprietarului de drept: poporul peruan.
Am ascultat tot ce ne povestea simtind cum umbre inviau in colturi cate putin din viata de atunci.
Nu simt ca as vrea sa povestesc mai mult pentru ca este coplesitor. Poate asta va spune mai mult despre acest loc decat daca l-as descrie in cuvinte.

03.10.2003 Ora 18:28 Huyana Potosi cort.

Ei bine, nu ies toate cum vreau eu.
Acum sunt intr-un cort langa refugiul de la Huyana Potosi la 4720 de metri altitudine si scriu la lumina unei lanterne.

Afara e deja intuneric. Cu toate astea ma simt foarte bine. Am lumina sa scriu, apa, ciocolata si mai am de asteptat 12 ore.
Astazi am urcat pana la 5020 de metri. Am trecut de 5000. Visul meu era sa trec de 6000 de metri, insa nu am rezistat acum, asa ca ramane pe data viitoare.
Sa o iau cu inceputul. Am zis ca daca tot mai am cateva zile de stat prin Bolivia, sa fac ceva util. Am sunat la agentia de turism, la care ma interesasem cu ceva timp in urma, si mi-au spus ca pot merge la Huyana Potosi evitand drumurile principale. Bun.

Azi dimineata la ora 7 eram in fata agentiei. Uitasem de timpul bolivian. Au venit oamenii pe la 7:30. Ghidul meu, Mario, este un bolivian micut de statura, foarte amabil, un ghid excelent si cel care dealtfel a salvat excursia, dupa cum veti afla mai tarziu.

M-au incarcat cu tot echipamentul pentru alpinism: pantaloni, geaca pentru vant, un fes gluga care iti acopera toata fata, ghete de plastic, piolet, un fel de gheare pentru talpi, hamuri, ma rog, tot echipamentul.
Apoi am plecat pe un drum laturalnic, motiv principal fiind blocadele.

Pauza de politic: totul este o nebunie aici. Acum doua seri la televizor a fost discursul presedintelui Boliviei catre tara. Numele lui este Gonzales, insa toata lumea ii spune Goni, pentru ca a fost crescut in America, vorbeste cu un accent oribil si stalceste tot ce spune. Nu stiu cum de l-au ales presedinte. Nimic nu mi s-a parut pana acum mai semnificativ despre Bolivia decat ce a urmat.

Discursul presedintelui, care oricum era de doi bani si pe langa subiect, a fost intrerupt nu o data, ci de doua ori pentru o stire mult mai importanta: prima echipa de fotbal a tarii, Bolivar, marca goluri in poarta echipei Blooming. Am crezut ca nu vad bine, insa era adevarat. Fotbalul este mai important decat discursul presedintelui.

Sa ne intoarcem la drum. Toyota Land Cruiser cu care am mers, nou nouta, a fost utilizata ca o adevarata masina de teren prin vai, pe dealuri apoi munti mai mici. Trei ore de mers cu o masina adevarata.

Am ajuns la Huyana Potosi, am mancat afara pe un frig de -4 grade, am baut de acum obisnuitul ceai de coca, apoi a inceput sa ninga sanatos. Mario a spus ca daca va continua sa ninga asa, chiar daca vom ajunge la Camp Alto, locul de campare de la 5200 de metri, s-ar putea sa nu putem urca in varf, pe culme (el cumbre).
Eu, viteaz si fara pic de experienta in urcatul cu adevarat al unui munte serios, am zis ca o sa vedem acolo. Am inceput sa urcam. Prima jumatate de ora a fost munte normal, apoi a devenit din ce in ce mai abrupt si mai ingust.

Nu e de gluma cu muntele. Inca doua ore am urcat si a fost greu. La un moment dat am simtit ca nu mai am oxigen. Nu eram obosit, dar imi era dificil sa respir si parca imi paraliza corpul. L-am intrebat pe Mario la ce altitudine suntem. Mi-a spus 5020. Am zis gata, ajunge, hai inapoi.

Si ne-am intors. Dupa cum spunea Mario, nu sunt multi care renunta acum. De obicei asta se intampla dupa prima noapte la 5200 de metri. Insa nici nu sunt multi incepatori care vor sa urce Huyana Potosi.
Pe mine oricum nu prea ma interesa. Trecusem de 5000, ceea ce era binisor.
Urma ca maine sa mergem sa facem catarari cu coarda pe un perete drept, apoi pe un ghetar. Suna bine si nu prea.

In timp ce mancam supa de porumb si imi beam ceaiul de coca am inceput sa bodoganesc ca pe mine m-ar fi interesat “el cumbre”, adica varful muntelui. Tot capos am fost, insa cu folos. Pentru ca a venit cu ideea geniala sa sunam la agentie si sa cerem sa vina o masina dimineata la prima ora care sa ne duca la Chacaltaya, munte cu o inaltime de 5344 de metri.
Bineinteles ca s-a putut, dupa ce sefa de la agentie m-a jefuit de inca 130 bolivianos, aproximativ 18 dolari, ca o buna femeie de afaceri ce este.
Acum astept ora 8 dimineata sa vina masina.

04.10.2003 Ora 11:00 Chacaltaya banca aproape de varful muntelui.

Stau si scriu pe o banca la peste 5300 de metri altitudine.

Intai despre noaptea de la Huyana Potosi. Pe la 9 seara a tras o mama de ninsoare de aproape a rasturnat cortul. Asa ca m-am mutat cu izopren si sac de dormit pe podeaua refugiului. Doamna de la refugiu a fost foarte amabila. Mi-a cerut doar 10 bolivianos, cand in mod normal se cer intre 50 si 100. Apoi m-a invatat cateva cuvinte, pe care le-am si uitat, in aymara, limba bastinasilor, care cam seamana a sanscrita.

Am trecut prin tot chinul dormitului la altitudine: dormi o jumatate de ora, te trezesti sufocandu-te, mai dormi jumatate de ora, iarasi te sufoci. Plus ca ma durea capul ingrozitor. Am luat o aspirina care nu prea a ajutat. Insa a trecut si spre dimineata am reusit sa dorm putin.

Masina care a venit sa ne ia dimineata nu a mai fost una de teren, ci un taxi Mitshubishi Galant de prin ’91. In ultima instanta toti soferii de pe aici sunt sariti de pe fix, asa ca am plecat la drum.

Pana acum nu am vorbit prea mult despre priveliste. O sa aveti poze pentru asta. Insa tot chinul meu, atunci cand m-a chinuit lipsa de oxigen, mai bine zis fiecare minut in care am stat cu ochii deschisi, a fost dublat de o covarsitoare senzatie de frumusete si maretie a tot ce era in jurul meu. M-am uitat flamand la fiecare piatra. La fiecare reflectie a unui soare sarac cu lumea de sub el. M-am uitat la fiecare zgomot pe care l-au facut bocancii mei de plastic.

Cand am ajuns la baza muntelui Chacaltaya, soferul a inceput sa urce. Drumul pentru masini merge aproape pana in varf, pentru ca aici se afla cea mai inalta partie de schi din lume. Apoi masina a inceput sa patineze pe zapada si s-a oprit.

Exact ce astepta Mario. M-a luat la mers, neica. Si am urcat vreo ora pe scurtaturi printre serpuirile drumului. Totul bine la inceput. Am plecat ca si ieri de pe la 4750 de metri si cand am ajuns pe la jumatatea drumului, aproape de altitudinea de 5000 de metri am inceput din nou sa nu mai am aer.
Insa ma sufocam si mai tare acum pentru ca m-a apucat furia. Asa ca am ajuns la cabana din varf fara sa vad nimic decat negru in fata ochilor. Ma cuprinsese un sentiment de neputinta care stiam ca ma handicapa pentru mult timp daca nu voi ajunge in varf.

Asa ca am ajuns. Am facut o poza cu prima placuta pe care a avut-o cabana initial din 1943, care a ars. Asta pentru ca am fost primul roman acolo anul acesta si nu stiau sa mai fi fost vreunul. De asemenea in registrul de Huayana Potosi de anul acesta eram singurul roman.
Am trecut frumusel de 5300 de metri si am fost foarte multumit.
Cu toate minusurile, au fost doua zile extraordinare si sa nu imi cereti sa va explic cum se vede lumea de acolo de sus, deoarece inca nu s-au inventat cuvintele pentru asta.

06.10.2003 ora 17:24 Paris, aeroport.

Cand am venit prima oara in Paris la inceputul acestei calatorii, am stat 9 ore in aeroport, speriat, sperand ca ma vor lasa astia sa trec oceanul.
Acum totul e altfel. Nu exista decat un singur Pamant si eu sunt calator aici si acasa in acelasi timp in orice loc.

Cand am aterizat si am vazut ca mai am 6 ore pana sa ma urc in avionul pentru Bucuresti, m-am dus glont la tren si am coborat in centrul Parisului la Chatelet. Ploua. Mi-am luat valijoara de maner si taraind-o dupa mine am inceput sa intreb toti politistii unde este Notre Dame de Paris, chiar daca explicatiile primului fusesera satisfacatoare.

Am mers razand prin ploaie si zambind oamenilor. Cei care nu aveau umbrele imi zambeau inapoi. M-am oprit pe un pod deasupra Senei si am urlat: ” Sunt in Paris!” razand si mai tare.
Apoi am ajuns la destinatia mea. Impresionanta biserica si pe dinafara si pe dinauntru, insa prea perfecta pentru a trezi in mine acelasi sentiment religios pe care l-am avut la Cusco.

Si acum ma intorc acasa stiind ca voi pleca din nou.