Mallorca

Mallorca

 

23 octombrie 2004.

Ar fi trebuit sa ma apuc de scris cu mult timp in urma, insa nu am avut chef.
Ma consider norocos pentru ca viata imi ofera si lucrurile pe care nu mi le-am dorit niciodata. Din fericire majoritatea sunt bune.
O insula poate fi un loc foarte mic. Mallorca o sa strabati cu masina in diagonala in mai putin de 2 ore cu 140 de km/h. Intr-o saptamana am vazut aproape tot ce era de vazut. 7 zile pot fi o viata de om asa cum “pentru totdeauna” poate fi o perioada foarte scurta de timp.

Nu am mai avut entuziasmul calatorului din primele jurnale, dar undeva acolo in mine s-a cristalizat o determinare creata cu certitudinea ca viitorul va fi ce voi face eu din el. Este mai infricosator viitorul necunoscut ori un om care isi creeaza viitorul stiind ca la un moment dat va fi silit sa atinga si sa urle “este!” ?

6 noiembrie 2004

Inca nu m-am apucat de scris. De fapt am o gramada de proiecte incepute la care nu le gasesc o finalitate motivanta.

10 septembrie 2004 Insula Mallorca

Zborul cu avionul a fost acceptabil. Cred ca sunt putin racit pentru ca m-au durut urechile foarte tare la aterizare.
Aeroportul din Palma este foarte frumusel. Parcarea este plina de autocare. Probabil ca singurii localnici sunt angajatii si poate nici aceia toti.
Drumul pana la hotel a durat vreo 20 de minute pe autostrada. Aveam sa strabatem autostrada aceea aproape in fiecare zi in urmatoarea saptamana. Mi s-a parut ceva in neregula in autocar. Mai tarziu m-am lamurit: autostrada, ca si restul soselelor sunt perfect netede. Revoltator de netede.

Hotelul Son Caliu arata foarte frumos pe afara, luminat incantator. Interiorul este insa si mai si de … 4 stele. Stil britanic, ce o fi insemnand asta nu stiam. Dar totul era foarte elegant, seducator, muzica in surdina era numai r&b si soul. Nu o auzeai decat daca erai atent, insa ti se strecura in corp facandu-te sa te relaxezi, sa vrei sa stai pe unul din frumoasele scaune invelite in piele si sa zambesti ca si cum nu ar exista timp.
Camera foarte bine aranjata. Aproape jumatate de noapte am dormit in cada cu apa fierbinte intr-o baie imbracata in marmura.

11 septembrie 2004

Buna dimineata!
Trezeste-te sa mirosi marea intr-un pat imens stiind ca esti in vacanta si nu ai nimc altceva de facut decat sa nu faci nimic!
Am coborat la micul dejun. He he he!
Sa va explic cum e micul dejun: bufet suedez. Spune ceva de mancare si iti garantez in proportie de 80% ca se afla acolo. De la omleta cu sunca la salata, prosciuto sau orice altceva. De la ceai, cafea, suc de portocale la inghetata, iaurt, fructe.
Nu asta iti facea foame cat faptul ca unul dintre bucatari care venea si sa aranjeze platourile avea o burta imensa care dadea indicatii clare ca mancarea e buna. Ti se facea foame numai cat te uitai la el.

Primul contact cu Palmanova, statiunea in care se afla hotelul, a fost foarte placut. O plaja foarte mare, zeci de magazine, zeci de restaurante de la TexMex pana la restaurante indiene. Bineinteles multe restaurante englezesti sau cu specific englezesc. Statiunea, de fapt toata insula, are in majoritate turisti britanici sau germani.
Am facut primul meu contact cu cea mai buna inghetata care am mancat-o pana acum: Haagen Dazs. Am fost abonat la cate un castron mare de inghetata in fiecare zi.
O sa vorbesc foarte mult despre mancare asa ca … obisnuiti-va.
Dupa amiaza mi-am petrecut-o la piscina hotelului. Si acum pot sa inchid ochii si sa retraiesc acea stare de ” dolce far niente”.

Seara, statiunea capata o viata intensa. Devine o mare de lumini. Parca tot spatiul e ocupat de baruri si restaurante. Toata lumea rade si vorbeste cu voce tare. Am auzit “sorry mate” cat pentru tot anul urmator.
Toate pub-urile erau ca in Anglia si toti pareau ca de abia iesiti din casa pana la barul de dupa colt. Destul de repede am ajuns la concluzia ca nu de asta am venit aici, asa ca a doua zi aveam deja inchiriata o masinuta, Opel Corsa.
Masa de seara este in acelasi stil, bufet suedez. Daca mananci de doua ori asa iti dai seama prin ce pericol treci de la faptul ca nu te poti abtine sa mananaci in continuu si concluzionezi ca ar trebui sa mai mananci si prin oras.

12 septembrie 2004

Mi-a fost frica ca o sa ma ratacesc cand am intrat prima oara pe autostrada. De cateva ori chiar a trebuit sa intoarcem pentru ca mai treceam de iesirea pe care o doream. In mare, ne-am descurcat.
Toate drumurile trec prin Palma. Orasul este extraodinar de frumos.

Partea prin care intram noi era exact pe langa port. De fiecare data opream masina ca sa ma uit la barci, vapoare, iahturi. Intelegi ce inseamna vacanta si bani multi cand vezi portile cu cartela de la intrarea in port deschizandu-se pentru cineva care tocmai a coborat dintr-un Ferrari sau alta umila cabrio.
Orasul este plin de biserici si o catredala imensa, dar am lasat-o pentru sfarsitul vacantei. Harta arata destul de incarcata in localitati. Foarte repede am descoperit ca distantele sunt scurte.
Dupa ce am ratacit putin prin oras mergand in zig zag am gasit iesirea spre La Victoria cu destinatie finala partea de nord-vest a insulei, respectiv orasul Soller.

Drumurile sunt netede si drepte. Mergi cu 140 si nici nu simti. Soferi politicosi. Nu ma pot abtine sa nu comentez asupra unei pilde de prostie a poporului roman, pentru ca nu are rost sa cautam vinovati individuali atat timp cat platim cu totii impozite, reflectata in starea drumurilor foarte scumpe de la noi. Simt cum mi se varsa fierea in gura. Imi revin pentru ca sunt inca in vacanta.
Am vrut sa vizitam Jardins d’Alfabia, gradinile de pe langa o vila in stil maur, insa erau inchise. Am revenit si o sa povestesc la momentul potrivit.
De aici pana in orasul Soller puteam sa o luam prin tunel sau pe drumul lung prin serpentine. Sa mergi cativa kilometri buni prin serpentine in viteza a 2-a si a 3-a cu motorul la 5000 de turatii inspre rosu face fericit orice sofer.
Iar eu am fost foarte fericit.

Soller este un oras oprit in timp. O eleganta din alte vremuri, cu o liniste aurie in lumina soarelui ce se strecoara printre cladiri pe stradute inguste.
Acelasi sentiment il traiesti oriunde pe insula. Te simti atat de bine incat iti vine sa plangi si sa zambesti in continuu. Am facut cunostinta cu bucataria locala. Stiu, iarasi mancare.
Piata centrala, in care se afla biserica si primaria este marginita de restaurante. Am mancat paella, un platou de orez la cuptor cu sofran in care se pun dupa preferinte carne de pui sau fructe de mare. Si suc de protocale facut pe loc in cantitati industriale. Pana si pe sucul cumparat din magazin scrie “90% fruct”.
Un mic trenulet de epoca pleaca din oras si se strecoara printre munti pana in port. Mi-a placut la nebunie.
Cu durere in suflet ca trebuie sa plecam am luat-o pe un alt drum mai la vest inapoi spre Palma.
Denumirile localitatilor pe langa care am trecut se rostogolesc pe limba foarte placut. Spaniola este o limba frumoasa.

Am oprit in Valldemossa. Cateva picanterii afli imediat de la localnici: in iarna lui 1938 au petrecut o vreme miserabila, dar impreuna ca amanti, Frederic Chopin si George Sand; unul din restaurantele din oras este proprietatea actorului Michael Douglas. Putin important.

Fascinant este orasul vechi, construit de mauri cu o mie de ani in urma. Cobori pe stradute mici pe care nu incape o masina. Timpul dispare. Nici numai are importanta curgerea lui.
Incerc sa descriu ce am vazut, dar imi vine sa spun doar: trebuie sa vedeti si voi!

13 septembrie 2004

E foarte greu sa te trezesti dimineata dupa ce ai hoinarit pana la 3 noaptea din bar in bar si nestiind in ce restaurant sa te opresti sa mananci. Vacanta asta are un caracter turistic cu accente comerciale evidente.
Dupa o dureroasa trezire, singurul lucru pe care mi-l doream a fost sa vad din nou portul din Palma. Toate sutele acelea de iahturi sunt o nebunie.

In diagonala, indreptandu-ne catre nord-est, am facut prima oprire in orasul Inca la fabrica de marochinarie de la intrarea in oras. Mi-a placut. Preturile nu erau atat de mici pe cat ar fi trebuit sa fie la un magazin de fabrica, insa calitatea lucraturilor nu putea sa nu placa. Am oftat dupa cateva haine de pe acolo.
Orasul in sine este probabil cel mai haotic din punct de vedere edilitar. Noroc ca am fost atent sa memorez fiecare strada pe unde am trecut, altfel nu mai gaseam locul unde parcasem masina.
Don Quijote sigur era de prin partile astea. Sunt sute de mori de vant. Cand le vezi in departare, pe masura ce te apropii cu masina, te astepti sa auzi copitele unui cal si sa vezi o umbra scheletica cu o lance atacand morile la nesfarsit.

Alcudia, urmatorul oras, are aceeasi inima arhitectonica veche de sute de ani. Din zidurile care inconjurau orasul vechi au ramas doar portile masive si impresionante. Nu stiu cum sa mai scriu acum pentru ca m-a lovit deodata dorul sa ma intorc acolo. Sa stau pe un scaun la o terasa in centrul orasului vechi si sa astept sa se faca seara, iar oamenii care locuiesc in casele acelea fara varsta sa isi scoata ghiveciurile cu flori in fata usilor si sa se intinda la vorba in aerul racorindu-se usor dupa dogoarea de peste zi.
Merita vazut unul din putinele teatre romane pastrat aproape intact.
Timpul fuge, asa ca fugim si noi. O oprire scurta in Port de Pollenca, reprezentand o zona rezidentiala in care multi pensionari britanici se retrag intr-un altfel de Florida.

In sfarsit, in drum spre destinatia finala: Peninsula de Formentor si farul de pe Cap de Formentor.
Un drum pe care nu il poti uita niciodata. Serpuit, serpentina dupa serpentina, coborand si urcand. A fost o placere sa utilizez motorul masinii la maximul de fortaj pe care il putea suporta. Uneori esti foarte aproape de a lua cunostinta cu marea … cu masina cu tot.

Privelistea de la far este magnifica. Mi-au trebuit vreo cateva minute sa imi revin. Inca aveam reflexul de a tine strans in maini volanul si dupa ce am coborat din masina.
Drumul inapoi a fost la fel de placut, chiar daca uneori dupa inca o curba si inca una incepeam sa ma intreb daca nu se mai termina odata.
Un alt punct de atractie era Manastirea de Nostra Senyora de Lluc, insa era mult prea tarziu pentru a o mai vizita.
Seara am mancat intr-un TEX MEX si am baut bere mexicana. La fel am gasit bere indiana intr-un restaurant indian. Tot Guiness e mai buna.

14 septembrie 2004

Partea de est a insulei este pe lista astazi.
Drumul este extraordinar. Asta m-a uimit in fiecare zi. Fabricile de sticla sau de marochinarie pe care le intalnesti au cladirile de la intrare ca niste porti ale unor vechi castele, cu cladiri in stil neogotic.

Morile de vant nu lipsesc.
Din loc in loc sunt lucrari de constructii in curs de finalizare cu santiere foarte bine puse la punct. Este ca si cum intreaga insula este doar un imens obiectiv turistic pregatit sa isi intampine clientii in cele mai bune conditii. Vanzatorii vor sa isi vanda marfa, chelnerii vor sa te serveasca. Cand faci comparatie cu aceleasi categorii profesionale din Romania, iti dai seama ca ai nostri sunt niste jegosi care ne fac de rusine.
Magazinul de perle de cultura al fabricii din Manacor a fost prima oprire. Poti asista si la procesul de obtinere al perlelor daca doresti. Nu ma omor dupa bijuterii, dar perlele gri inchis aratau deosebit.

Coves del Drac, Cuevas del Drach, pesterile dragonului, sunt fara indoiala unul din obiectivele turistice care merita vizitate neconditionat.
Sirul de pesteri conectate prin tuneluri se intinde pe o lungime de 1200 de metri. Pestera principala coboara pana la 30 de metri adancime. Nu am vazut niciodata asa ceva: mii de stalactite si stalagmite sau coloane. O sa va trimit fotografii pentru altfel nu o sa intelegeti de ce spun mii. Luminate din fundal creeaza un spectacol de nedescris.

Nu am vrut sa ma informez inainte despre ce se intampla aici si bine am facut. Surpriza a fost nemaipomenita. In pestera principala sunt siruri de banci. Vizitatorii vin si se aseaza, iar din ora in ora incepe spectacolul. Pe lacul din pestera apar barci inconjurate de lumini in care se afla violonisti si o mica pianina. Asisti la un concert de muzica clasica plutitor. Fara cuvinte.
Dupa concert esti plimbat spre iesire in barcile acelea mari. Apa este atat de rece incat aerul din jur este inghetat. Cand respiri simti gheata lipindu-se de plamani.

Am oprit apoi sa mancam in orasul cel mai apropiat de pesteri, Portocristo. In orice loc din lumea asta am fost in afara de Romania, de fapt Romania imi ofera termenul de comparatie, am intalnit oameni destinsi. Pana si supararea aici are o forma relaxata.
Am condus inapoi foarte incet. Pe masura ce se insera, campurile si fermele sau micile orasele vazute in departare creau impresia ca te misti printr-un spatiu imens in care timpul a inghetat si in care lipsa unei destinatii finale nu te poate face decat foarte fericit.

15 septembrie 2004

Azi avem o restanta: Jardins d’Alfabia.
Am inteles si eu ce inseamna gradinile unui domeniu asa cum le vedeau maurii pe la anul 1300. Daca voi ajunge sa fiu batran, acolo mi-as dori sa imi petrec ultimele zi intr-o uitare a tot ce exista. Nu as muri. Doar as disparea undeva intre trunchiurile copacilor, zambetul mi-ar ramane printre portocali iar ochii in bazinele cu pesti si apa fantanilor arteziene.
Intrarea si casuta de poarta, care cuprinde si bazinul de captare a apei, sunt in stil baroc. Intreaga zona este foarte arida, de aceea fiind surprinzatoare abundenta de apa din gradini.
Palmieri sunt ordonati pe terase. Urcand treptele ai impresia ca ti se face o primire regala.

In continuare te strecori pe sub arcade de plante. La mijlocul celei mai mari alei este o carare la dreapta si un buton pe care scrie” apasati si asteptati 20 de secunde”. Nu stau bine cu asteptatul, asa ca, inainte de a termina de citit, deja apasasem.
Cealalta jumatate a aleei s-a umplut cu arcade de apa tisnind din amfore de piatra amplasate din metru in metru. Un spectacol nemaivazut. Bineinteles ca am stat acolo vreo jumatate de ora, apasand si iar apasand.
Nu a lipsit si un mic accident: prima oara cand am apasat erau cativa germani care se plimbau pe aleea cu pricina dupa ce apa se oprise. Dusul le-a fost placut in masura in care luai in calcul caldura de afara.

Scuzele mele au fost prezentate printre hohote de ras.
A urmat un segment de gradina in stil englezesc creata pe la 1900. In centrul gradinilor se afla un pavilion unde se servesc sucuri de fructe din productia fermei domeniului.

Resedinta domeniului este o casa mare si foarte draguta. Lumina care se strecoara prin ferestre este aurita de reflectia in lacul mobilelor. Ce mi-a placut foarte mult in curte a fost tavanul arcadelor de la poarta acoperit in intregime de placute de lemn sculptat.
Nu as mai fi vrut sa plec, insa oboseala si foamea si-au spus cuvantul.

16 septembrie 2004

O zi de plaja este binevenita.

17 septembrie 2004

Astazi ne ocupam de ceea ce se afla foarte aproape de noi. Maine trebuie sa dam masina si azi o sa mergem prin Palma si imprejurimi.
Am inchiriat masina la modul ca ne-au dat cheile si ne-au indicat ca masina se afla undeva pe o strada mai sus. Ne-au rugat ca la plecare sa lasam cheile la receptia hotelului. Nu tu garantii sau alte griji.
Palma este un oras maricel. Acum am stat si ne-am plimbat pe indelete. Cu harta in fata am calcat tot conturul orasului, pana in zona mai saraca cu blocuri ca in Bacau, apoi in capatul celalalt pe langa stadion si inapoi in port.
Am incalcat destule reguli de circulatie. Nici nu prea am avut rabdare sa respect toate sensurile.

Am inceput prin a vizita muzeul pictorului si sculptorului Joan Miro: Fundacio Pilar i Joan Miro. Reprezentat al expresionismului abstract, am scanat cateva carti postale cu tablourile lui. Ce sa va spun mare lucru?
Insa intrand in muzeu si vazand expuse toate etapele unei lucrari sau vazand picturile in realitate iti creeaza o impresie foarte puternica. Fiecare persoana intrand acolo va interpreta altfel tot ce vede. Parerea mea este irelevanta pentru ca nu s-ar potrivi cu a altora.

Sa Seu – Catedrala din Palma. O cladire imensa in stil gotic cu modificari aduse la interior de Antonio Gaudi. Se spune ca a fost construita peste o moschee incepand cu anul 1300. intrarea principala poarta influente renascentiste.
Nu poti vorbi altfel despre o cladire in care te simti mic si insignifiant. Nu m-am simtit in stare sa ma rog acolo. Sentimentele mele erau amestecate si tot ce simteam in acel moment era oboseala a mintii. Contrariile intre aspectele zilnice ale vietii oamenilor pe planeta asta sunt ilogice si nu au nici un element arbitrar. Este doar neglijenta noastra si lipsa de respect fata de semeni.

Palau de l’Almudaina, palat aflat in fata catedralei este o imbinare de gotic cu influentele maure existente in toate cladirile mallorcane. Nu am mai apucat sa il vizitam pentru ca se facuse ora inchiderii, insa am observat diferentierea care se face la plata intrarii intre cetatenii comunitari si restul.
Am petrecut restul zilei prin magazine sau plimbandu-ne prin oras.

18 septembrie 2004

Gata. De acum pana la plecare doar odihna.
Tot marathonul asta a fost obositor. A meritat. Te schimbi pe dinauntru in urma oricarui contact cu alt colt planetei asteia decat cel natal.
Am continuat vacanta comerciala admirand batranele englezoaice venind sa isi bea “the 5 o’clock tea”. Uitandu-te la ele nu conta ca esti in anul 2004 sau 1800. In afara timpului cu o naturalete fermecatoare.

Am oprit sa mancam intr-un restaurant englezesc. Am cerut o friptura cu os si am intrebat cat e de mare. Mi s-a raspuns in gluma ca este cat o jumatate de vaca. Gluma, gluma, dar chiar asa era. Mi-a adus o friptura imensa. Si mi-a placut.
Apa marii nu mi-a placut atat de mult. In Grecia apa era mult mai clara. Probabil sunt prea obosit ca mai apreciez ceva.

09 decembrie 2004

Sunt constient ca ar fi trebuit sa scriu mai mult.
Sunt multe lucruri pe care le-am vazut si nu le-am descris acum.

Indiferent de starea mea de spirit, frumusetea acelor locuri iti taie respiratia. Fiecare colt al lumii are frumusetea lui, insa modul in care cultura si arhitectura araba au ramas proeminente in ciuda eforturilor de europenizare este uimitor.
Imi cer iertare. Cand voi reveni la sentimente mai bune fata de mine insumi voi scrie mai mult si mai amanuntit.
Pana atunci va trebui sa va multumiti cu acest rezumat.